Oricât te-ai strădui, nu poți șterge Lunca Prutului sau Fântâna Albă din istorie. Și nici nedreptatea.
Astăzi este Ziua Bucovinei. Se împlinesc 105 ani de când Congresul General al Bucovinei a decis unirea cu țara-mamă. Era 28 noiembrie 1918.
…Am filmat, cu mulți ani în urmă, un documentar despre românii din nordul Bucovinei și poveștile lor tragice. Am înregistrat mărturiile unor supraviețuitori ai masacrelor din Lunca Prutului și Fântâna Albă. Am vorbit mult cu oameni care se întorseseră acasă după zeci de ani petrecuți în Siberia. Gazdele noastre (eram o echipă de filmare a Studioului de Film TVR Cinema) ne-au dus la o slujbă într-un sat. O biserică de piatră era în construcție, dar slujba se ținea într-o baracă amenajată lângă șantier.
La sfârșitul slujbei, preotul a adunat bărbații din biserică în fața altarului. Copii, tineri, adulți, bătrâni s-au așezat în cerc și au început să cânte. Au cântat mai întâi „Dulce Bucovină”. Apoi, un cântec despre moartea lui Ștefan cel Mare. „Eu vă las în grija mare / A lui Dumnezeu cel Sfânt / Să stați strajă la hotare / Să păziți acest pământ”, suna una din strofe. Bărbații cântau cu ochii în lacrimi.
Prin pactul semnat de Ribbentrop și Molotov în 1939, la 28 iunie 1940 URSS a anexat Basarabia, nordul Bucovinei şi Ținutul Herţa. Imediat după anexare, sovieticii au început prigoana împotriva românilor.
Mulți români din nordul Bucovinei şi Ținutul Herţa au încercat să fugă peste noua graniţă, în România.
Polonezilor li s-a permis să plece din Ucraina. Evreilor, la fel. Dar pe români i-au întâmpinat gloanțele grănicerilor sovietici. Fântâna Albă este locul celui mai mare masacru. Sovieticii au lansat zvonul că permit trecerea graniței, iar 3.000 de români au pornit spre țară. Se îmbrăcaseră în costume naționale, aveau preoții cu praporii din biserici în fruntea lor. La 1 aprilie 1941, în poiana Varniţa, la câțiva kilometri de graniţă, militarii sovietici i-au secerat cu mitralierele.
Cei care au reuşit să scape au fost urmăriţi și tăiați cu săbiile. Trupurile au fost aruncate în cinci gropi comune. Se spune că pământul de deasupra gropilor a mai respirat câteva zile. Nu toți cei aruncați în gropi erau morți.
Cu două luni înainte se comisese un alt masacru, în Lunca Prutului.
În noaptea de 6 spre 7 februarie 1941, câteva sute de țărani români din câteva sate din nordul Bucovinei (Coteni, Buda, Boian, Corovia, Mahala, Plaiul Cosminului, Ceahor, Horecea) au vrut să treacă granița către România. Au luat-o prin Prutul înghețat. Pe malul apei au dat, la un moment dat, de o sârmă și au crezut că acolo era granița. Nu a fost așa. Grănicerii sovietici care îi așteptau au deschis focul împotriva lor. Cei mai mulți au fost uciși și aruncați în gropi comune.
Câțiva au reușit să scape și să ajungă în țară. Alți câțiva au fost arestați, iar apoi deportați în Siberia. Familiile lor au fost vânate și ele, arestate și trimise tot în Siberia. Nordul Bucovinei e pământ românesc aflat sub stăpânire ucraineană. Un ținut ale cărui tragedii par să nu mai conteze. În iulie 1941, una dintre cele trei gropi comune din Lunca Prutului a fost descoperită. Erau îngropate 107 cadavre. Celelalte gropi nu au fost găsite. Localnicii spun că le-a luat Prutul.
Când am filmat, am bătut satele din nordul Bucovinei și Ținutul Herței. Am văzut biserici în suferință. Am întâlnit preoți și profesori care au ținut vii, cu greutate, dar cu entuziasm, limba română și spiritul românesc.
Vizita îndelungată a unei echipe de filmare nu putea trece neobservată.
Am fost, la un moment dat, reținuți de autorități și am petrecut o jumătate de zi într-o secție de poliție, explicând că facem un reportaj cultural. Nu ne-au crezut, au vrut să vadă casetele, dar erau casete profesionale, nu se puteau viziona pe echipamentele poliției. Le-am arătat câteva cadre cu muzee și mănăstiri pe camera de filmat. Ne-au dat drumul.
Am întâlnit într-un sat de acolo un român care scăpase din masacrul de la Lunca Prutului.
Era copil, avea doar câțiva ani atunci. A plecat de mână cu părinții lui. Tineri. A căzut în zăpadă sub părinții loviți de gloanțe. Corpurile lor l-au protejat.
Când l-am întâlnit, era un bărbat puternic, înalt și voinic. Avea o gospodărie modestă, dar îngrijită. Și-a spus povestea în fața camerei de filmat, apoi ne-a invitat în Lunca Prutului. Ridicase acolo, aproape de malul apei, printre dealurile care șerpuiau Prutul, o cruce mare de lemn. A pus într-o pungă de plastic o bucată de slănină, un colț de pâine și o sticlă mică de rachiu. Am pus camera pe deal și l-am filmat cum merge prin iarba înaltă, cu vântul bătându-i împotrivă, un om înalt și voinic și cu o punguță minusculă în mână, către crucea Prutului. Am gustat apoi din rachiu, nu înainte de a turna un strop pe jos, am mâncat și am spus „Bogdaproste“. Omul voinic avea lacrimi în ochi…
La mulți ani, Bucovina!