Pus în fața unei posibile suspendări și, apoi, în fața unei posibile demiteri, Klaus Iohannis și-a anunțat demisia din funcția de președinte al României. De la 12 februarie, mandatul său încetează.
Anunțul a fost sec și a pus accentul pe faptul că posibila suspendare și apoi demitere fac rău României atât pe plan intern, cât și pe plan extern. Pentru a nu radicaliza și mai mult taberele antagonice din societatea românească și ca să nu ajungem de „râsul lumii”, domnia-sa a demisionat.
Anunțul pare că e rezultatul unui sacrificiu. Pare că președintele încearcă, făcând un ultim gest măreț, să salveze țara sacrificându-se pe sine. Doar pare…
Un președinte care a jucat prea mult golf
Trebuie să recunoaștem, demisia aceasta e un gest important pentru lumea politică românească. E un gest nou și neobișnuit. Dar felul în care s-au derulat mandatele lui Klaus Iohannis fac din această demisie mai degrabă un demers așteptat și nu unul surprinzător.
Ce urme lasă acest președinte? Din păcate, urma cea mai vizibilă este cea a disprețului pe care l-a afișat față de oamenii care l-au ales. A vorbit foarte puțin cu ei. A fost un președinte rece și distant și nu a vrut deloc să comunice cu oamenii. A evitat interviurile din presa scrisă, nu a participat la talk-show-uri și a organizat foarte rar conferințe de presă.
Nici proiecte pentru țară nu a avut. Cine vrea să laude România Educată înseamnă că nu a citit „produsul” președintelui. În rest – a fost la schi, a fost la golf, a fost în deplasări în străinătate. Are mai multe case, unele obținute ilegal și închiriate pe bani serioși. I s-a pregătit o vilă de protocol în București. Un personaj anost, iubitor de lux și gata să arunce cu paltonul atunci când măreția sa trecea neobservată.
Singur, strivit sub Arcul de Triumf
Acesta pare a fi tabloul cel mai potrivit pentru un om politic care a ajuns la cel mai scăzut nivel al încrederii înregistrat vreodată de un președinte: sub zece la sută. Îl mai țineți minte? De Ziua Națională, doar el, un pitic arogant încercând să-și găsească locul în umbra Arcului de Triumf. Nu l-a găsit.
Da, țara e tulburată. România ar fi avut nevoie de un președinte mai ales acum, când lumea e răscolită. Când schimbări mari se produc cu mare viteză. Când parcă niciun cântar nu mai poate sta în echilibru.
Dar Klaus Iohannis a ratat chiar și emoția despărțirii de scaunul prezidențial. Toată lumea răsuflă ușurată: parlamentul – că nu mai are de dus la îndeplinire o procedură complexă; guvernul – că nu trebuie să organizeze vreun referendum pentru demiterea președintelui; CSAT-ul – că nu mai are cine să-i ordone să prezinte dovezile care au dus la anularea alegerilor; SRI-ul – că nu mai are cine să-i numească vreun șef. Și eexemplele pot continua.
Ce rămâne după acest președinte? Rămâne amintirea legăturii tandre cu partidul care, în pandemie, prin ministrul de interne de atunci, ne obliga să ascultăm imnul României ce se auzea din difuzoarele mașinilor de poliție… Și mai rămâne ceva: o societate la a cărei sfâșiere Klaus Iohannis a contribuit din plin!