15 Martie e o zi numai bună pentru a te gândi la toleranță. Toleranța face parte din arsenalul vieții civilizate. O opțiune simplă, pentru că nu ai nevoie de studii ca să fii om de omenie. Zâmbetul sau lacrima nu au o limbă a lor. Ne-am născut într-un loc și într-un neam pentru că așa a vrut Dumnezeu, nu pentru că așa am ales noi.
Am crescut printre maghiari și îi respect. Și am mulți prieteni printre ei.
M-am născut la Brașov. Când aveam patru ani și jumătate, părinții mei au primit locuință și locuri de muncă la Sfântu Gheorghe. De-abia se înființase județul Covasna. La Sfântu Gheorghe am trăit printre maghiari. Prieteni, colegi, profesori, vecini. Am învățat limba maghiară de la ei. Când eram copii, nici ei, nici noi, copiii români, nu știam că istoria noastră nu a fost blândă și nu știam că istoria, în mâinile unor indivizi revanșarzi sau manipulatori, poate face din prezent un timp al resentimentelor.
Primul an de grădiniță l-am făcut în limba maghiară.
A urmat grădinița în limba română și școala. Învățătoarea mea era dna Magdolna. Prietenii mei din cartierul de lângă piață erau și români, și maghiari. Karcsi și Neluțu erau cu un an mai mici, Adrian și Gyuszy erau cu doi ani mai mari. Bicicleta mi-o repara domnul Téglás, de la etajul patru. Antrenorul de fotbal era dl Ferenc, iar cel de judo – dl Zoltán. Când ai mei erau la serviciu, de mine și de sora mea avea grijă tanti Olga.
Am învățat ungurește natural.
Toți copiii români știau ungurește. Gimnaziul l-am făcut în limba română, dar în clasă erau mulți maghiari sau copii din familii mixte. Liceul l-am făcut într-o clasă bilingvă, așa era organizat atunci profilul pe care l-am urmat. Eram doar trei elevi români cu ambii părinți români. Diriginte ne-a fost dl Attila. Printre colegi – Sándor, Hajnalka, Anikó, Octavian, Nicolae, István, Zoltán, Marta, József, Eniko, Szabin, Dacia sau Mari. Lista e lungă, am fost 36. Doi dintre noi – Emese și Levente – nu mai sunt. Dar cei care suntem am rămas prieteni și ne revedem mereu cu mare bucurie.
15 Martie, Ziua Maghiarilor de Pretutindeni.
După Revoluția din 1989, maghiarii din România au vrut să își afirme identitatea. Pe bună dreptate, libertatea și democrația presupun afirmarea drepturilor minorităților. Și presupun respectarea acestora de către majoritate.
Sărbătorirea zilei de 15 Martie și evenimentele de la Târgu-Mureș din 20 martie 1990 au creat însă tensiune între români și maghiari. Despre cele întâmplate la 20 martie 1990 la Târgu-Mureș am scris atunci în „România liberă” pe larg. Eram acolo. Am revenit de mai multe ori asupra acestei zile nenorocite. O provocare care a făcut victime și a dus, la 26 martie 1990, la decretul semnat de Ion Iliescu prin care s-a înființat SRI.
De atunci, cu o intensitate demnă de o cauză mai bună, spiritul războinic se încinge în fiecare lună a lui martie.
Naționaliști fără carte, intoleranți ancorați în trecut sau provocatori iubitori de mici la Kaufland atacă problema „pericolului maghiar”. De ce există steagul secuiesc? De ce „ungurii” arborează steaguri roșii-alb-verzi? De ce există plăcuțe bilingve? De ce nu se declară UDMR partid ilegal? De ce nu vorbesc „ungurii” românește așa cum se cuvine? Dacă își declară secuii autonomia și iau Ardealul în spinare și fug cu el la Budapesta? De ce vin oficialii din Ungaria să sărbătorească ziua de 15 Martie în România? Și așa mai departe, un val de întrebări retoric-agresive care își găsesc, an de an, sprijin în unele ziare și televiziuni care se consideră „patriote” și într-o mână de cetățeni „patrioți”, specialiști în tulburarea apelor.
Veți spune că și maghiarii au exaltații lor.
Așa este, și maghiarii au exaltații lor. Dar lumea întreagă e plină de exaltați. Iar pentru noi, azi, paradigma e alta. România e modernă, liberă și democratică. Membră NATO și UE. Faptul că maghiarii din România sărbătoresc 15 Martie nu ar trebui să deranjeze pe nimeni. S-au născut aici, s-au născut maghiari, așa cum bucovinenii din Ucraina s-au născut români. E dreptul maghiarilor să se manifeste, să vorbească maghiară, să scrie sau să cânte în limba maghiară.
Fiecare ține la sărbătoarea lui, are acest drept, iar eu nu pot decât să transmit toate gândurile mele bune prietenilor mei maghiari! La mulți ani!
Frumos, multumim. Oglindește realitatea.