Acum 36 de ani, în seara zilei de 21 decembrie, eram pe treptele din fața Teatrului Național din București. O mare mulțime de oameni scanda „Jos Ceaușescu!”. O mare mulțime de oameni se adunase la Universitate și încălzea seara rece.
Valuri de energie străbăteau Piața Universității. Urlam din toți rărunchii. Eram conectat cu oamenii aceia pe care nu îi cunoșteam, dar de care mă simțeam foarte aproape. Iar mulțimi continuau să vină și puterea noastră devenea tot mai mare.
Auzisem despre cei șase tineri împușcați în cap în fața Sălii Dalles, pe trotuar. Am aflat, mai târziu, că au fost executați. Puși să stea în genunchi, au fost împușcați de sus în jos, cu pistolul în ceafă. Împușcați de aproape…
Am văzut deodată mașinile de pompieri năvălind în mulțime.
Am avut senzația că i-au strivit sub roți pe cei care nu au apucat să se dea la o parte. Ne-am îngrozit, iar urletul nostru a devenit un vaiet prelung… Apoi, ne-am mâniat și am urlat și mai tare. Mașinile au dispărut spre Piața Unirii. Într-o secundă, oamenii au ocupat din nou strada.
Am plecat din Piață, am luat-o spre Sala Palatului, apoi la dreapta, spre Romană. Aici am văzut milițieni și soldați cu scuturi.
M-am intersectat cu Tora Vasilescu și am văzut-o și pe Leopoldina Bălănuță. Parcă l-am văzut și pe Șerban Ionescu, dar nu mai sunt sigur. Îi știam pe actori de pe scenă, mi s-a părut curios să îi văd de aproape în noaptea aceea. De la Romană, străzile și străduțele către clădirea de azi a Guvernului erau blocate de oamenii cu scuturi.
În noaptea aceea, pe 21 Decembrie 1989, am început să fumez. Am cerut țigări, toți erau fericiți să dăruiască ceva, orice. Am fumat Carpați fără filtru, Amiral, Snagov.
Au trecut, iată, 36 de ani…
Nu mai țin minte nici cum eram îmbrăcat, nici pantofii pe care îi purtam în picioare. Îmi amintesc paltonul maro cu inserții mici negre și pe care îl aveam din liceu. Abia împlinisem 25 de ani.
Nu uram pe nimeni. Nu știam cum poate fi lumea altfel decât era, nu-mi imaginam vreodată că voi vedea Parisul sau că voi avea mașină.
Simțeam sufocarea, dar credeam că face parte din cursul vieții mele. În noaptea aceea, la Revoluție, am respirat pentru prima dată liber.
A fost Revoluție sau a fost lovitură de stat?
Cimitirul Eroilor din București arată că a fost Revoluție. Liderii care au pus mâna pe putere – mai ales pe armată – arată că a fost lovitură de stat.
Pentru mine, acum 36 de ani, a fost Revoluție. Ion Iliescu, generalul Nicolae Militaru, generalul Vasile Ionel, generalul Marin Pancea, amiralul Emil „Cico” Dumitrescu și toți ceilalți „emanați” erau niște necunoscuți. Mai târziu am aflat cum s-a furat Revoluția.
Râuri de cerneală au curs pentru aflarea adevărului și au fost oameni de o calitate excepțională care s-au bătut pentru adevăr și se bat în continuare. Am scris despre Revoluție și am cunoscut răniți și urmași ai celor uciși. Am cunoscut jurnaliști și intelectuali și oameni simpli de toată isprava care au fost în stradă acum 36 de ani și ne-au făcut și ne fac cinste.
A fost Revoluție pentru că 1.166 de oameni și-au dat viața în decembrie 1989. 271 de oameni au murit între 17-22 decembrie 1989; 715 au murit între 22-25 decembrie 1989; 113 au murit după 25 decembrie 1989. Pentru 67 de morți nu s-a putut stabili data decesului. Dumnezeu să-i odihnească!
„Cînd nu-ţi mai rămîne altceva de făcut / aduni toate cuvintele care-ţi vin pe limbă / şi începi să vorbeşti despre libertate. ” (Ion Monoran)
Foto: Cimitirul Eroilor din București