Am auzit de Chișinău și de această bucată de țară românească, Basarabia, când eram copil, de la bunicul din partea tatălui meu, care era de-aici. Tatăl meu s-a născut și el la Chișinău. De două ori s-a refugiat bunicul cu toată familia după el – o dată la Iași, în 1941, și o dată la Brașov, unde a și rămas după război.
Tata-mare a pierdut doi băieți din cei patru copii pe care îi avea atunci când s-a refugiat în țară a doua oară. S-au pierdut undeva pe nenumăratele peroane de gară pe care au poposit miile de familii basarabene în fuga lor din fața sovieticilor… I-a căutat ani de zile prin Crucea Roșie. Se spunea despre unul dintre ei, Gheorghe, că ajunsese comandant de vapor, iar despre celălalt, Nicolae, că ar fi devenit medic militar.
De Gheorghe n-a mai aflat nimic. Nicolae s-a întors acasă bolnav de plămâni și s-a stins fără ca tata-mare să mai apuce să îl vadă. A venit prea târziu aprobarea de vizită în Basarabia. Nicolae fusese într-adevăr medic militar…
Tata a revăzut Basarabia după 50 de ani.
Am venit prima dată în Basarabia în timpul războiului din Transnistria. Am stat câteva luni în război, scriam pentru „România liberă”. M-am întors după un timp și, împreună cu un bun prieten operator, am făcut un film documentar despre Basarabia… La filmări, l-am luat și pe tatăl meu cu mine și ne-am dus în vizită la neamuri. Ce bucurie, ce experiență!… Trecuse mai bine de o jumătate de veac…
După un an, am mai venit o dată… Apoi, încă o dată… Dacă vii din când în când într-un loc, poți vedea cum s-a schimbat de-a lungul anilor. Unele lucruri s-au schimbat în bine. Iar deschiderea drumului spre UE confirmă lucrul ăsta. Pe de altă parte, nu pot să scriu despre acest oraș ca despre unul oarecare. Nu mă simt turist, mă simt ca acasă.
Trec pe lângă statuia lui Ștefan Cel Mare și Sfânt. E acolo, la locul ei dintotdeauna, în fața parcului din centru. Simbolul cel mai puternic al Basarabiei. Centrul se reface, casele vechi își recapătă distincția.
Cum trăiesc oamenii?
Greu. Salariul mediu anul trecut era de 12,3 mii de lei pe lună, adică vreo 620 de euro pe lună. E drept, prețurile sunt mai mici ca în România.
Cred că am găsit o explicație a nivelului de trai în Piața Mare din Chișinău. Lume multă, un bazar cu tot felul de lucruri – de la piese auto, la haine și pantofi, de la semințe de flori, la unelte de gradină, fructe, legume, pește. Pește proaspăt, dar și de la “prebaltica” – somon, stavrid, ton… Mai încolo puțin, între tarabe, găsesc o vitrină frigorifică plină de murături – morcovi, varză, pepeni, castraveți și multe soiuri de ciuperci. Vânzătoarea mă îmbie să gust. Are glas plăcut și molcom. Ciuperca e murată, dar dulce. Are zahăr, zic. Da, așa se face pe la noi. Să fie mai “dulși”…
În jurul pieței, pe trotuare, e plin de țărani care vând de toate. Carne de porc, slănină, pui tăiați, ouă, miere, fructe, legume, miez de nucă. Toți orășenii vin de la țară, au rude la țară, își cumpără hrana direct de la țărani.
Mă întâlnesc cu un vechi prieten și ne aducem aminte de război.
Separatiștii, mulți dintre ei cazaci, erau sprijiniți de Armata a 14-a. Au fost lupte grele la Varnița, Cocieri, Corjova, Dubăsari, Tighina. Scriam la „România liberă“. Am stat trei luni pe front. Am văzut morți și răniți, am auzit șuieratul rachetelor trase de armata separatiștilor și exploziile, m-am târât printre dărâmături sau prin tranșee.
Am obținut, la un moment dat, aprobare să vizitez un prizonier cazac. Era în închisoare la Chișinău, fusese capturat de trupele basarabene pe front. Am cumpărat două pachete de țigări, gândindu-mă că mă voi putea întinde la vorbă mai mult. Era un bărbat tânăr, înalt, blond, cu ochii albaștri. Era încordat și prudent, la discuție asistau un procuror de la Chișinău și un ofițer al armatei. Eram într-o încăpere cu o fereastră cu multe gratii. O masă de lemn și două scaune de o parte și de alta a laturii lungi a mesei.
Procurorul și ofițerul stăteau în picioare, în dreptul ușii închise.
I-am dat o țigară cazacului, iar procurorul s-a încruntat. Am aflat de la prizonier că știa bine Chișinăul, era absolvent de Conservator și cântase la Opera din oraș câțiva ani. Vorbea binișor românește. Venise pentru bani. A spus că îi pare rău, dar procurorul a pufnit furios: e un criminal, a tras în noi, era în uniformă. I-am prins pe toți, a mai spus el. Am vrut să îi las un pachet de țigări pe masa dintre noi. Ofițerul a clătinat din cap: nu are voie.
Capturarea și eliberarea lui Igor Smirnov.
Mai târziu, același procuror mi-a povestit despre arestarea lui Igor Smirnov, liderul separatiștilor. Smirnov fugise la Kiev. Trupe speciale ale Ministerului de Interne de la Chișinău îl urmăriseră până acolo. L-au pândit la ieșirea din hotel, l-au urcat într-o mașină și s-au întors cu el la Chișinău. Au venit pe un drum ocolit, cu o mașină cu numere de înmatriculare ucrainene. O operațiune parcă desprinsă dintr-un film cu James Bond.
În momentul arestării, Smirnov s-a scăpat pe el de frică.
Dar au intervenit rușii, iar după câteva zile a aterizat la Chișinău generalul Lebed, care venise după prizonier. Trebuia ca același procuror care semnase arestarea să semneze și pe documentul de eliberare. Procurorul a plecat de-acasă câteva zile, sperând că va împiedica predarea deținutului. Președintele Snegur a cedat presiunilor, iar Lebed l-a dus pe Smirnov la Moscova. Când l-a văzut pe Lebed, Smirnov i-a căzut în genunchi și i-a pupat cizmele, mi-a povestit un martor al momentului.
„Dacă alegi să pleci acum, să uiți culoarea porții mele!“
După mai bine de douăzeci de ani de la acel război, în altă călătorie la Chișinău, stăteam de vorbă cu un prieten care fusese militar atunci. Tocmai se semnase acordul de parteneriat cu Uniunea Europeană. Era bucuros, am vorbit despre unire. „Nimeni nu poate întoarce din drum destinul unui neam, și anume acela de a fi împreună. Nu se știe cum, nu se știe când, dar neamul nu se lasă așa cum te-ai lăsa de fumat“, mi-a zis.
Atunci, chiar când a izbucnit războiul, prietenul meu terminase șef de promoție școala de ofițeri ai trupelor speciale sovietice.
Primise repartiție la o unitate de elită undeva în Rusia. Venise câteva zile acasă să-și vadă părinții înainte de a pleca la unitate. Dar nu a mai ajuns acolo.
„M-am așezat pe prispă, cu tata“, mi-a povestit. „Tata a pus două pahare între noi, a destupat o sticlă de vin, și-a turnat lui, mi-a turnat și mie, am ciocnit și m-a întrebat ce am de gând să fac. I-am spus de repartiția câștigată și de unitatea din Rusia unde trebuia să mă prezint. Tata s-a uitat lung la mine, și-a mai turnat lui un pahar, dar mie nu mi-a mai pus. A băut pe îndelete, s-a uitat la mine și mi-a zis: «Fiule, dacă tu alegi să pleci acum, când țărișoara noastră are atâtea necazuri, du-te, dar să uiți culoarea porții mele!». Așa că m-am frământat toată noaptea, m-am dus în sat să-mi iau țigări și am fumat neîncetat, iar a doua zi dimineață nu am plecat în Rusia, ci m-am prezentat la garnizoana din Chișinău și am purces la alcătuirea batalionului de trupe speciale al Republicii Moldova.“
Mi-am amintit acest lucrul acesta pentru că e din nou războiul lângă noi. Și mă gândesc la basarabenii care au rezistat mai greu ca noi sub comuniști, pentru că i-au avut și pe ruși în casă.
„Sovietizarea a fost cea mai criminală operație de a ne smulge identitatea”, îmi spunea un alt prieten.
„Europa, acesta e drumul, nu avem altul și nu ne trebuie altul”, spune el. „Țara asta a crescut fără mamă și i-a fost greu. Ca o mână care a crescut ruptă de la trunchi. Dacă nu facem nimic să schimbăm lucrurile, va fi la fel de rău ca atunci când am fi făcut ceva atât de rău, încât în urma noastră să nu rămână nimic.”
Îmi spun: iată o altă interpretare a teoriei dezvoltării durabile!
A nu face nimic e la fel de rău cu a consuma anapoda resursele pe care ar trebui să le lăsăm generațiilor care vin după noi. A „nu fi făcut nimic” echivalează cu „am făcut rău”.
Și mă bucur că am ajuns la Chișinău în acest început de februarie 2024 împreună cu o echipă de oameni de mare calitate din Sfântu Gheorghe care au inclus în proiectele lor europene țara aceasta dintre Prut și Nistru. O delegație condusă de Vajda Lajos, de la Clusterul Green Energy. Un om calm și echilibrat despre care îmi place să spun că e un vizionar. O să mai scriu câteva lucruri despre această călătorie și despre oamenii din delegația noastră din Sfântu Gheorghe. Oameni care merită tot respectul nostru!
