Echipa de la Domeniul Mikes din Zăbala – Zabola Estate – tocmai a finalizat un nou proiect ce va deveni, cu siguranță, o atracție pentru mulți străini: un observator pentru faună dedicat fotografilor profesioniști.
Ascuns în pădure, la peste 7 kilometri de castel, observatorul e un fel de „grotă” modernă. E construit pe jumătate sub pământ, are geamuri mari și groase, o toaletă și chiar două paturi rabatabile, în caz că vreun fotograf va dori să petreacă acolo mai mult timp sau pur și simplu să se odihnească.
Nu ai cum să ajungi singur la observator. Pădurea Domeniului Mikes se întinde pe sute de hectare și este plină de sălbăticiuni. Nederanjate de exploatări forestiere sau vânători, animalele prosperă aici. Urmele lor sunt la fiecare pas – de mistreț, căprior, bursuc sau urs.
Drumul până la observator l-am făcut cu ghidul celor de la domeniu, Levente Péter, și mașina lui, un Suzuki Jimny cu multă experiență. Pe micul jeep au stat pui de urs curioși, a fost mirosit de lupi și traversat în viteză de sute de veverițe, ca la cursa de obstacole.
După ploile de săptămâna trecută, drumul spre observator nu e ușor. Pe alocuri îngust, pe alocuri cu șleauri sau bălți.
Cel mai probabil, Levente îl face și cu ochii închiși.
Ghidul nostru nu e ca orice ghid. Este un om al pădurii. Născut în Zăbala, și-a făcut „veacul” în păduri de când se știe, de pe la 3 – 4 ani. A văzut și alte țări, a văzut orașe mari, dar nu-i place aglomerația. Nu îi place traficul, nu-i place betonul. Dacă nu vede „verde” în fața ochilor, ceva nu e în regulă.
Levente nu e doar ghid, ci și fotograf profesionist.
„Primul aparat de fotografiat mi l-am luat în 2005. Pentru că veneam în pădure și vedeam o mulțime de lucruri extraordinare și povesteam acasă, familiei, prietenilor. Și nu mă credea nimeni. Așa că mi-am luat aparat și am făcut poze. Când le-am arătat, mai că nu credeau: Unde ai văzut aceste animale, aici la noi?? Nu se poate! Chiar aici, la noi?? Da, la noi…”
Nu a durat mult și și-a dat seama că fotografia are regulile ei, că e, de fapt, o știință. A căutat pe internet cine e cel mai bun fotograf de viață sălbatică din lume și așa a ajuns la Máté Bence, unul dintre cei mai premiați fotografi, supranumit „The invisible Wildlife Photographer”. (A expus o parte din lucrările sale la Sfântu Gheorghe, unde a ținut și o conferință, în 2023).
„Am vrut să ajung la un alt nivel. Am vrut să învăț de la cel mai bun. Nu înțelegeam, atunci, cum poate cineva să facă așa poze? Am luat legătura și am început să vorbim. Am început să citesc. Am început să observ mai bine zona. Trebuia să cunosc mai bine aparatul. Dar și animalul. Ce comportament are? În ce perioadă? În cele din urmă, înveți că de fapt primul <<animal>>cu care te întâlnești ești tu însuți… Așa că pot spune că am avut un mentor și că acum suntem cei mai buni prieteni”, explică Levente pentru covasna45.ro.
Între timp, a devenit el însuși un nume în lumea imaginilor de wildlife. Participă la concursuri și are și premii. Cu siguranță, mulți se uită azi la fotografiile lui Levente și se întreabă: Cum poate cineva să facă astfel de poze??
Mașina se oprește la o barieră colorată, solidă. De acolo, mergem pe jos până la observator.
Nu e foarte mult de mers, sunt câteva sute de metri, dar problema – pentru cei care nu sunt obișnuiți cu trasee prin inima pădurii – e că la orice pas poate apărea un animal. Un râs, un lup, un cerb. Sau un urs…. Levente ne spune că, dacă apare ceva, în niciun caz să nu o luăm la fugă. Să stăm cuminți, că animalul se va îndepărta.
Observatorul are un chepeng și o scară metalică pe care cobori, fiind un pic îngropat sub pământ. Când intri, trebuie să-ți lași încălțările într-un hol mic și să iei papuci de pe raft.
Observatorul propriu-zis nu e mare. E îmbrăcat în lemn, sunt doar câteva scaune și geamurile mari. Prin ele nu trec spre exterior nici mirosul omului, nici zgomotul făcut de aparatele foto. E de dorit să fie cât mai liniște…
Apare primul urs.
Este o ursoaică, ne spune Levente. Când a văzut-o prima dată, acum vreo cinci – șase ani, a crezut că e băiat și l-a botezat Miska. Apoi, și-a dat seamă că e femelă, dar nu i-a mai schimbat numele. Dar a adăugat „néni” (tanti).
Miska néni e o frumusețe. A avut deja un rând de pui (doi).
Câțiva porumbei sălbatici se apropie timid. Se adună tot mai mulți. Tanti Miska îi ignoră.
Nu trece mult și apare și al doilea urs, un mascul de data aceasta.
E impunător și arată și el, ca și femela, foarte bine: e voinic, cu blana curată, se vede că o duce bine. Are cam zece ani, ne spune Levente.
Urșii „cei mari” stau sus, în pădure, nu coboară în comunitățile de oameni. De ce ar face-o? Au statut privilegiat aici…
Ursul se bagă într-o baltă. E cald și avea chef de o răcorire. Să vezi asta de la o distanță de câțiva metri, chiar dacă după un geam și în siguranță, este o experiență extraordinară!
Observatorul e instalat într-o zonă unde sunt mai multe tipuri de arbori, astfel încât fotograful poate avea „fundaluri” diferite. Un loc foarte frumos, de altfel. De după geam, urșii par foarte cuminți…
„Ursul nu are treabă cu omul dacă e lăsat în pace. Trebuie să îi respecți casa. Noi acum suntem la el acasă. Când vorbim despre pădure, fiecare vine cu punctul lui de vedere. Cel care exploatează vede lemn. Cel care e cu protecția vede numai habitate și să nu ne atingem de nimic. Fotograful vede altceva. Vânătorul altceva. Eu spun mereu că e nevoie de echilibru. E nevoie să ne întâlnim la jumătatea drumului și să vedem cum să facem așa încât să respectăm animalul și casa lui fără să cădem în extreme”.
Am pornit înapoi și am ajuns la Domeniul Mikes cel impecabil. Un contrast izbitor între ordinea de aici și sălbăticia pădurii…
