Au trecut două săptămâni de la 7 februarie. În agitația ultimelor săptămâni, ziua de 7 februarie s-a mototolit ca o haină veche uitată în dulap.
Prin pactul semnat de Ribbentrop și Molotov în 1939, la 28 iunie 1940, URSS a anexat Basarabia, nordul Bucovinei şi Ținutul Herţei. Imediat după anexare, sovieticii au început prigoana împotriva românilor. Iar o parte a românilor au vrut să vină în țara-mamă…
La 7 februarie am comemorat 76 de ani de la crimele din Lunca Prutului.
În noaptea de 6 spre 7 februarie 1941, câteva sute de țărani români din câteva sate din nordul Bucovinei (Coteni, Buda, Boian, Corovia, Mahala, Plaiul Cosminului, Ceahor, Horecea) au vrut să treacă granița către România. Au luat-o prin Prutul înghețat.
Pe malul apei au dat, la un moment dat, de o sârmă ghimpată și au crezut că acolo era granița.
Nu a fost așa! Erau așteptați de grănicerii sovietici. Militarii au deschis focul împotriva lor. Cei mai mulți au fost uciși și aruncați în gropi comune. Câțiva au reușit să scape și să ajungă în țară. Alți câțiva au fost arestați, iar apoi deportați în Siberia. Familiile lor au fost vânate și ele, arestate și trimise tot în Siberia…
În iulie 1941, una dintre cele trei gropi comune din Lunca Prutului a fost descoperită. Erau îngropate 107 cadavre. Celelalte gropi nu au fost găsite. Localnicii spun că le-a luat Prutul.
Am făcut un film documentar, cu ani în urmă, despre românii din Ucraina.
Am bătut satele din nordul Bucovinei și Ținutul Herței. Am văzut biserici în suferință. Am întâlnit preoți și profesori care au ținut vii, cu greutate, dar cu entuziasm, limba română și spiritul românesc. Am filmat oameni care se întorseseră acasă după zeci de ani trăiți în Siberia.
Vizita îndelungată a unei echipe de filmare nu putea trece neobservată. Am fost, la un moment dat, reținuți de autorități și am petrecut o jumătate de zi într-o secție de poliție, explicând că facem un reportaj cultural. Nu ne-au crezut, au vrut să vadă casetele, dar erau casete profesionale, nu se puteau viziona pe echipamentele poliției. Le-am arătat pe camera de filmat câteva cadre cu muzee și mănăstiri.
Am întâlnit într-un sat de acolo un român care scăpase din masacrul din Lunca Prutului.
Era copil, avea doar câțiva ani atunci. A plecat de mână cu părinții lui. Tineri. A căzut în zăpadă sub părinții loviți de gloanțe. Corpurile lor l-au protejat…
Când l-am întâlnit, era un bărbat puternic, înalt și voinic. Avea o gospodărie modestă, dar îngrijită. Și-a spus povestea în fața camerei de filmat, apoi ne-a invitat în Lunca Prutului. Ridicase acolo, aproape de malul apei, printre dealurile care șerpuiau Prutul, o cruce mare de lemn. A pus într-o pungă de plastic o bucată de slănină, un colț de pâine și o sticlă mică de rachiu.
Am pus camera pe deal și l-am filmat cum merge prin iarba înaltă, cu vântul bătându-i împotrivă, un om înalt și voinic și cu o punguță minusculă în mână, către crucea Prutului. Am gustat apoi din rachiu, nu înainte de a turna un strop pe jos, am mâncat și am spus „Bogdaproste“. Omul voinic avea lacrimi în ochi…
Românii din Mahala au ridicat, în 2016, în Lunca Prutului, un monument de piatră. Nu știu dacă omul înalt și voinic mai trăiește și nici nu știu dacă troița de lemn mai umbrește Prutul. Și nici dacă mai contează toate lucrurile acestea pentru cineva…