spot_img
spot_img
spot_img

„Regiunea autonomă Beke” din Sântionlunca: Judo, pâine și flori

La mai bine de 60 de ani, Tibi are încă alură de luptător. Se vede că „a tras de fiare” la viața lui.

Articole similare

Pe drumul european 574, care face legătura și între Brașov și Bacău, în micuța localitate Sântionlunca se află și „Beke Csarda”. Un local micuț, cu câteva mese, împărțit în două. Într-o parte se fac pâine și kurtos, în cealaltă se bea cafea, o palincă, o bere. Și se stă mult la povești. Gazdă este Beke Tibor, cu care poți sta de vorbă despre câte-n lună și stele.

Sântionlunca e un sat ce aparține de comuna Ozun. Are puțin peste 700 de locuitori. O parte dintre ei sunt „la vedere”: stau zi de zi la drumul european, în mici tonete în care vând cartofi, ceapă, pâine și kurtos. Sunt oameni vioi, plini de energie. Și nu de ieri, de azi. Pe vremuri, erau, de fapt, două sate: Sântion și Lunca.

În 1899 s-a stabilit unirea lor, dar nu se decideau ce nume să poarte noul sat mărit. În cele din urmă, la nivelul Comitatului Trei Scaune, s-a hotărât să se numească Sântion. Cei din Lunca n-au fost de acord. Jigniți în orgoliu, s-au adresat unor foruri superioare. Prin urmare, a devenit Sântionlunca.

Una dintre casele de aici e a familiei Beke.

Sensei Tibi

Tibor Beke e de loc din Dalnic. Stă la Sântionlunca de mulți ani, astfel încât a devenit unul de-al locului. Dar el a trăit mult timp la Sfântu Gheorghe, unde era, pe vremuri, unul din cei mai cunoscuți oameni din oraș. În tinerețe, a practicat judo. A devenit apoi antrenor. Printre primii antrenori de fete în acest sport, în România. Și azi, la mai bine de 60 de ani, Tibi are încă alură de luptător. Se vede că „a tras de fiare” la viața lui.

A început să practice judo la „Electroprecizia” Săcele, apoi la Dinamo Brașov. L-am întrebat dacă era „bătăuș”.

Niciodată un judoka nu atacă, nu se bate. El doar se apără și reacționează dacă este atacat. Aceasta este legea în judo”, spune.

Pasiunea pentru judo nu i-a dispărut nici azi. Merge la meciuri, îi place să vadă procedeele, să discute cu antrenorii, să aplaude câte un ippon spectaculos.

Import de cărți, export de cetină

După Revoluție, echipele de judo nu mai aveau prea mult suport financiar din partea întreprinderilor. Venise marea „restructurare”, cea care a transformat fabricile în fier vechi. Tibi a fost nevoit să facă ceva.

Am importat cărți din Ungaria. Aduceam romane de tot felul. Cunoscusem un inginer la o tipografie și ei aveau retururi pe care le distrugeau. Le cumpăram eu, la kilogram. Era o perioadă în care pe piața de aici nu erau prea multe cărți în limba maghiară”, povestește el pentru covasna45.ro.

După cărți, o altă afacere a mers bine: export de cetină de brad. Trimitea de aici cu camionul, în Ungaria. Ei făceau coroane sau alte aranjamente. A mers pe profit, o vreme. Până când au început și alții să facă același lucru. Veniturile au început să scadă, astfel că Tibi s-a reorientat. A deschis un bar în Sfântu Gheorghe. A adus și jocuri mecanice. Apoi a făcut un club de noapte. Avea dansatoare, fete venite din toată țara, câteva chiar din Republica Moldova. Un stil de viață „nesănătos”, care l-a uzat. A decis să pună punct, până nu era prea târziu.

În 2000 a deschis la Sântionlunca un mic local, s-a apucat de făcut pâine și kurtos. Are stupi, are grădină, are o seră, la etaj.

Flori din Africa Centrală, la Sântionlunca

Probabil că sunt foarte puțini cei care știu că florile din sera lui Tibi din Sântionlunca provin tocmai din Africa Centrală. Mai exact, din Guineea Ecuatorială.

Am început să cumpăr flori acum 20 de ani, pentru local. Să fie mai frumos. Erau destul de scumpe așa că am căutat un importator, de la care să cumpăr la un preț mai mic. Am găsit firma de la care le cumpăr și azi. Am început cu 100 de bucăți. Ceea ce am adus anul trecut provneau din Guineea Ecuatorială. E foarte ieftină acolo forța de muncă, nu au nevoie de încălzire. Florile vin foarte mici, aduse cu avionul până în Germania. De acolo sunt distribuite cu camionul. Le replantăm apoi în diferite ghivece”.

O lume fără granițe. Sau nu?

Beke Tibi este un secui „pur sânge”. A dus drapelul Ținutului Secuiesc până la Bruxelles. La sărbători sau zile importante, poartă mândru hainele tradiționale. Cultivă obiceiurile moștenite în familie și militează pentru autonomia Ținutului Secuiesc. Așa a crescut, că doar bunicul lui avea cetățenie maghiară, fiind născut sub Imperiu. Și Tibi are azi dublă cetățenie, ca toată familia.

Se ține însă departe de politică. Și chiar dacă are prieteni dintr-o grămadă de țări și flori din Africa, lumea cea fără de granițe de azi are hibele ei…

De fapt, vorbim despre bani. Acum toți banii care vin din Uniunea Europeană se duc la București. Și de acolo se împart. Împart ei cum vor. Banii pentru dezvoltare se dau pe criterii politice, în funcție de cum luptă fiecare…  Și din impozit, 70 la sută merge în București și dau înapoi cât vor ei. Deci asta e problema. Iar Covasna nu e un județ chiar așa sărac. Oamenii muncesc. Peste tot sunt și bogați și săraci”.

 Modelul belgian

Tibi și-ar dori autonomie exact cum e în Belgia, unde regiunile dispun de o autonomie sporită. Mai ales în domeniile economic, al forței de muncă, amenajării teritoriului, agriculturii. Tot la nivel de regiune decid când vine vorba și despre lucrări publice, locuințe, turism, energie, mediu etc.

Bine, asta nu înseamnă că mă duc să particip la demonstrații și să strig că vreau autonomie. Nu. Nu mă duc pentru că sunt mereu ocupat, am treabă. Și, oricum, văd că nu se mișcă nimic. În primul rând ar trebui să lupte politicienii, cei aleși. Eu de ce să fac chestia asta? Noi avem treabă, lucrăm împreună cu maghiari, români. Majoritatea celor care cumpără pâine și kurtos de la mine sunt români. Deci nu vreau dușmănie și nici să mă bag în politica lor, nu mă interesează”.

„La noi e o problemă, că politicienii sunt vulpi bătrâne. Nu pleacă, să lase tineretul. Stau acolo până mor… La toate partidele”.

În fiecare an electoral auzi într-o parte tema autonomiei, în cealaltă parte pericolul maghiar. O carte care se joacă la fiecare 4 ani. Este o falsă problemă. Problema reală este războiul”.

Până să se discute la modul serios despre autonomie, Tibi și-a făcut la Sântionlinca mica lui „regiune autonomă”. Are gospodărie, are o afacere, îi ajută cât poate pe cei mai oropsiți din sat și micul lui local e mereu ocupat cu prieteni sau drumeți. Stă de vorbă cu toți cei care îi trec pragul. Vin oameni din Codlea și Brașov special pentru pâinea lui.

O pâine cu cartofi, făină albă și făină integrală. O rețetă simplă, tradițională, așa cum făceau, pe vremuri, bunicii și străbunicii lui. La 100 de kilograme de făină, 25 de kilograme de cartofi fierți.

Pleacă ai noștri, vin migranții

Spune că producătorii locali pot trăi din munca lor, atâta timp cât produsele sunt de calitate. În acest fel se dezvoltă comunitățile. Chiar dacă se mai găsesc și case părăsite…

Se opresc mulți și stăm de vorbă. Pe unii îi știu de ani de zile. Plecați în alte țări, au câștigat bani, au investit în case. Apoi le-au vândut, că nu se mai întorc. Spun că au început copiii școala acolo, au învățat deja limba, că aici nu mai au pe nimeni. Au acolo rostul lor, prieteni, loc de muncă. Și nu mai vin… Vorbesc despre cei din orașe. Cei plecați din sate se întorc. Pentru că se pot dezvolta. Au pământ, cresc animale. Mai lucrează acolo, câștigă un ban, vin acasă și își cresc gospodăriile. Au plecat mulți, din păcate… Și în locul lor aducem migranți”.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Mai multe articole