Puterea își bate joc de noi! Asta ar fi concluzia după anularea alegerilor prezidențiale fără nicio explicație. Nici părerile unor influenceri, nici opiniile unor jurnaliști nu țin loc de explicații. Statul, prin reprezentanții săi, este obligat să ne explice ce s-a întâmplat. Dar se vedea treaba că nu poate. De ce? Să încercăm să găsim câteva explicații.
Începem cu o propoziție de manual: într-un stat democratic, puterea nu este și nu poate fi a unui singur „actor” – om, instituție, partid. Sistemul cu trei piloni de putere – legislativă, executivă și judecătorească – a fost gândit încă din secolul al XVII-lea. Și chiar dacă design-ul democrației a evoluat de atunci, pilonii nu s-au schimbat.
Pe scurt și fără prea multă teorie.
Puterea este un deziderat pentru partide și politicieni. Se luptă în campanii electorale, sunt aleși, iar de la înălțimea poziției de „ales”, politicienii au dreptul de a deține și exercita puterea legislativă.
Puterea judecătorească face dreptate. Accesul la funcția de judecător este unul complex, dar nelegat de alegeri. Judecătorii sunt inamovibili și sunt sprijinul funcționării drepte a societății. În România, procurorii sunt asimilați judecătorilor, un exercițiu de protejare a acestora care vine însă dintr-un alt interes, nu din nevoia înfăptuirii actului de justiție.
Urmează puterea executivă. Aceasta ține de gestiunea aparatului de stat, cu tot ce are acesta în grijă – resurse, instituții, oameni.
Funcționarea corectă a deținătorilor acestor puteri, dar și controlul reciproc al acestora asigură echilibrul funcționării statului. Dacă adăugăm aici mass-media – câinele de pază al democrației – echilibrul al trebui să fie perfect.
La noi, puterea în administrație și accesul la funcții publice sunt perfect …neclare.
Cea mai neclară formă de putere a anilor care au trecut de la ieșirea României din comunism este cea a administrației. Fiind neclară – a permis abuzuri, unele extrem de grave. Răspunderea pentru dispariția unor părți mari din economia românească nu aparține, cum greșit am putea crede, doar politicului. Aparține și executivului.
Ați putea spune că executivul este determinat politic și, până la un punct, ați avea dreptate. Marii „funcționari” au fost dintotdeauna numiți pe criterii politice, fiind, de fapt, reflectarea votului exprimat de cetățeni. Dar activitatea de după numirea în funcții nu a mai avut aceeași determinare politică. Rând pe rând, guvernele care s-au succedat în România au funcționat diferit de programele-promisiuni în baza cărora au fost alese și care le-au adus puterea.
Cât ne costă „statul paralel”?
Pentru că forța economică nu poate (încă) influența politicul, în România zona politică a determinat cu prioritate funcționarea economiei. Procesul este nenatural pentru că împiedică funcționarea liberă a economiei. Altfel spus, o firmă privată are succesul asigurat dacă are asigurată cea mai înaltă protecție – protecția statului.
Rafinate an de an, procedurile de obținere a unor contracte cu statul au determinat o altă schimbare nefirească: statul și-a făcut propriile firme. Nu mă refer la companiile de stat, ci la firmele sub acoperire ale serviciilor de informații. Pentru că funcționează sub „acoperire”, aceste firme nu apar înregistrate la Registrul Comerțului ca fiind proprietatea unui serviciu de informații. Au proprietari persoane fizice sau …alte firme care sunt deținute, la capătul firului, tot de persoane fizice. Goana după profit a acestor așa-zise firme și, mai ales, îmbogățirea „patronilor” lor a deturnat grav libertatea economiei.
Banii se supun controlului politic!
Pentru buna funcționare a sistemului economic paralel era nevoie de câteva instituții-cheie. Instituții care să îi pună la punct pe cei care, chiar și politicieni, ar fi putut avea o altă agendă decât cea a puterii din umbră. Puterea celor care au înțeles și dominat „jocul” economic.
La fel au funcționat lucrurile și pentru a ține sub control puterea judecătorească. Cele două mari „entități” care aveau resursele să controleze și să ordoneze societatea erau serviciile secrete și procuratura (parchetele).
Acestea nu puteau funcționa „corespunzător” decât cu oamenii potriviți la conducere. Așa au apărut personaje ca Liviu Maior, Florian Coldea, Augustin Lazăr sau Laura Codruța Kövesi (mai sunt o grămadă), și așa au fost făcute instalările și în funcțiile de conducere ale acestor instituții de la nivel central până la nivelul județelor. Caracatița puterii paralele a devenit astfel extrem de eficientă. Iar oamenii din umbră au „penetrat” și alte instituții deconcentrate sau descentralizate.
Sistemul paralel este extrem de simplu.
Omul pus la vârf trebuia să se potrivească schemei de interese. Promovarea acestuia nu cere examen (sau se face un simulacru de examen), pregătirea și instalarea se făceau și se fac într-un cerc închis, iar un sac de schelete în dulapul personajului prindea foarte bine. Schema era aplicată apoi în jos, până la nivel local.
Pe lângă atacul la business-urile de succes și construcția propriilor afaceri și lideri, acest „stat paralel” a asigurat un permanent „câmp tactic” și în justiție. Lucrurile au mers și mai departe, până la stabilirea candidaților politici. Nu doar numirile în funcții publice, dar chiar și listele de candidați aveau nevoie de „binecuvântări speciale”.
Nu puterea corupe, ci lipsa de caracter.
Sistemul a funcționat foarte bine în perioada în care președinte al României a fost Traian Băsescu. Instinctual și foarte abil, președintele țării a obținut controlul sistemului paralel. În momentul în care era în pericol să își piardă funcția, o serie de „puternici” s-au adunat în celebra „sufragerie a lui Oprea” și au luat ce decizii au vrut ei.
Interesant este faptul că lipsa de caracter a tuturor celor care au fost implicați în această construcție subterană a creat un monstru capabil să funcționeze autonom.
Plecarea lui Traian Băsescu din funcție și instalarea lui Klaus Iohannis nu a făcut decât să reorganizeze jocul paralel. Adversarii statului paralel – unii condamnați pe nedrept, alții, probabil, vinovați, dar condamnați în urma unor abuzuri ale justiției – au trecut la contraatac. Dar puterea sistemului a rămas aceeași. Protocoalele dintre SRI și alte instituții (nu doar parchetele au fost infestate, ci și ANAF-ul) sau din zona judecătorească au fost anulate. Dar puterea e la locul ei.
Anularea alegerilor prezidențiale este urmarea deprofesionalizării instituțiilor statului. A infestării acestora cu neveste, amante, nepoți sau cu oameni a căror singură calitate este loialitatea față de cel care l-a pus în funcție. A excesului de slugărnicie și a complicităților construite în ani de funcționare strâmbă. Monstrul creat are puterea să ne calce în picioare și o face oricând își propune acest lucru. Și când te gândești că menirea sa este să ne apere!… Ce rușine!
Nu există democrație fără libertate. Iar prima condiție a libertății este ca puterea să nu aparțină securității! Deloc. Mai ales în condițiile în care tot acest sistem este plătit de noi, oamenii obșnuiți, cum ne-a numit Klaus Iohannis la un moment dat.