Când a fost ales președinte, în 1996, Emil Constantinescu a spus că s-a terminat cu generațiile de sacrificiu. Am presupus atunci că vorbea despre faptul că ne vom regăsi bucuria de a trăi, că vom fi mulțumiți. Au trecut mulți de ani de atunci… Iar noi tot generații de sacrificiu am rămas.
Până la urmă, care este sensul unei generații? Cred că un răspuns corect ar suna cam așa: o generație trebuie să asigure prezentul și să pregătească viitorul pentru generațiile care vin. Îmi spun, amuzat, că propoziția mea seamănă întrucâtva cu definiția dezvoltării durabile: să pregătim o lume curată pentru viitor, având grijă să nu îi consumăm acesteia resursele. Să îi lăsăm posibilitatea să crească lucrurile făcute de noi sau să își construiască propria lume după dorința ei.
Pare simplu, dar societatea românească nu funcționează așa. Funcționează în generații de sacrificiu.
Generația mea, a celor care muncesc azi în România sau oriunde altundeva în lume, trăiește după reguli paradoxale. Răspunde pentru prezent și răspunde pentru viitor. Dar răspunde la fel de ferm și pentru trecut. Am trăit, iată, treizeci și trei de ani cu iluzia că putem deveni normali. Iar acum, când intră oboseala și în oasele noastre și ne uităm puțin în urmă, numărăm sacrificii. Și generații de sacrificiu.
Un prieten de la țară mi-a spus: mama mea are pensia minimă. Nu ar putea trăi fără ajutorul meu.
Am sau nu am chef, trebuie să tai ceva din cheltuielile mele ca să mă pot duce în fiecare dimineață să îi duc o pâine. Cuvintele sună meschin. Și tot el îmi spunea, după ce revenise de la muncă din Europa civilizată: orice aș face, mama mea nu poate călători prin alte țări, așa cum fac pensionarii din Vest care vin cu autocarul să viziteze mânăstirea de la noi.
Am întrebat: cum a trăit mama ta în perioada în care ai fost plecat? Am trimis bani acasă lună de lună, a răspuns. Când era în putere, se ducea ea la cumpărături. Când nu – apela la câte-un vecin. Dar am stat stresat de grija ei, a mai spus prietenul meu de la țară.
El nu are copii. Dar dacă ar fi avut copii și nu ar fi avut destui bani și pentru ei, și pentru el, și pentru mama lui, la ce ar fi renunțat?
Zilele trecute, un paznic de la o companie făcea apologia vremurilor comuniste.
Se înroșise de furie. I-ar spânzura pe toți politicienii. Era minunat pe vremea lui Ceaușescu… M-am îngrozit. Aud textele astea tot mai des. Le văd pe internet, pe Facebook. Mai demult, într-un autobuz, o bunică povestea cu nepotul ei adolescent despre vremea comunistă. Ca să fie convingătoare, a întrebat: cum crezi că e mai bine, să ai bani și să nu ai ce să cumperi din magazine, sau să fie vitrinele pline, dar să nu ai destui bani ca să cumperi ce îți trebuie? S-a iscat o conversație generală, cu multe opinii divergente. Nimeni însă nu a spus că nu e bine nici așa, nici așa.
Câteva milioane de români sunt la muncă peste granițe.
Valoarea banilor trimiși în țară este uriașă, câteva miliarde de euro pe an. Alte câteva milioane muncesc în țară. Cu excepția Bucureștilor, un oraș cu multe resurse economice, România e în tunel. Sigur, sunt oameni potenți, care au tot ce le trebuie. Sigur, sunt oameni muncitori care se gospodăresc bine. Da, sunt și oameni care au moștenit câte ceva de la părinți și au avut o bază pe care să mai pună și ei ceva. Dar majoritatea românilor trăiesc prost. Conform statisticilor oficiale, doi din cinci români sunt foarte săraci. Suntem primii în clasamentele europene la acest nefericit capitol. Primii la capitolul generații de sacrificiu.
Am mai scris asta: suntem o generație strânsă de umeri între mai multe lumi. Abandonul oricăreia dintre lumile care ne fac bucăți ar însemna să renunțăm să ne mai ajutăm părinții sau copiii. Ar însemna să ne acceptăm degradarea în întregul ei.
Așa se întâmplă, prezentul sărac sclipește din când în când grobian și gol. Asta ni se întâmplă și asta suntem: o generație în șpagat, îmbrăcată într-o haină care strânge până ne sufocă…
