După aproape 40 de ani petrecuți în București, am decis să revin acasă. E o poveste simplă, nu are nimic spectaculos în ea. Aici e mai bună viața, aerul mai respirabil, lumea – mai civilizată decât în sud. Unora poate nu li se pare un loc perfect, dar sigur ipocrizia se regăsește în doze mult mai mici aici.
Ipocrizia este cea mai nenorocită stare.
Mulți am învățat ipocrizia sub comunism. Băteam din palme și înjuram printre dinți. Cei care nu aplaudau cu entuziasm erau pedepsiți când de partid, când de mâna lungă și slinoasă a securității. Așa că am trăit și eu ipocrizia. Iar activiștii și securiștii aveau grijă să aplaudăm cu entuziasm. Să nu cumva să înjurăm regimul sau să ascultăm Radio Europa Liberă.
În 1992, am plecat să relatez din războiul din Bosnia-Herzegovina. Am mai scris despre asta, în cărțile mele am pomenit acea experiență. Am stat opt luni pe front transmițând corespondențe postului de radio Europa Liberă. Am fost foarte mândru de mine!…
Comuniștii și securiștii au dreptul doar să tacă!
M-am întors acasă și am pornit acest site – covasna45.ro – pentru că știu să fac asta. Am deschis și o editură de carte – iarăși ceva ce știu să fac. Am pornit un podcast – „Pozitiv” -, pe care îl voi relua curând. Și mă bucur că, deși sunt la început de drum, am cititori și urmăritori aici, acasă.
Însă trebuie să fac câteva precizări. Dacă din perspectiva strictă a democrației, oricine are dreptul să vorbească, din cea a responsabilității suntem obligați să ne uităm cu mai multă atenție la ce se întâmplă lângă noi. Încă ne rânjesc din vârf de deal vilele șefilor fostului partid comunist. Încă sunt foști securiști care se cred îndreptățiți să emită judecăți de valoare pe unde apucă. Încă sunt foști activiști PCR sau UTC care pozează în intelectuali. Multora încă le umblă ipocrizia prin vene…
Destinul tatălui meu a fost unul tragic.
Dar Vasile Artenie a scris poezie și proză de calitate. A condus un cenaclu bun. A ajutat oameni să se stabilească aici, le-a susținut pozițiile, având încredere în ei. El era un basarabean refugiat de două ori. La Brașov, a trăit înghesuit într-o cameră cu părinții și fratele mai mic. Bucătăria și baia erau comune, aveau acces la ele și alte familii. Iar casa fusese naționalizată de la o familie de sași. Comuniștii i-au nenorocit pe toți!…
Cei care l-au cunoscut știu cum a trăit. Știu compromisurile pe care le-a făcut. Dar știu și prețul plătit de el pentru că nu suporta ipocrizia. Nici măcar ipocrizia la care trebuia să recurgă el însuși. Nimeni din cei „de sus”, pe care îi sprijinise, nu l-a ajutat atunci când a fost trimis să lucreze muncitor necalificat la fabrica de cabine de tractor de la Întorsura Buzăului. Nici pe ceilalți membri ai familiei. Au tăcut, ipocrit, iar după Revoluție, indivizii aceștia și-au „descoperit” vocația libertății. Ipocrizia însă se citește de la distanță. Cultura, spiritul sau educația nu pot fi decât afișate de semidocți. Nu și înțelese…
Am scris acest text provocat de unele comentarii la articolele de pe site. Poate că vi se pare dur articolul, dar vreau să stabilesc încă de la început că urăsc ipocrizia și nu o permit!
Nu știu cu ce se poate trata ipocrizia, dar societatea noastră sigur nu se va vindeca în următorul secol.