De multă vreme, de dinainte de „plăcuțele suedeze” și admirația cultă a dlui Liiceanu pentru acea mizerie, societatea românească e împărțită în două mari tabere. Sigur, mai sunt și tabere mai mici, dar cele două tabere mari contează.
Una dintre tabere, autoproclamată „proeuropeană”, bâjbâie doctrinar între stânga de tip USR, progresistă, stânga de tip PSD, clasică, și, mai nou, stânga de tip Bolojan-PNL. Un fel de stângă semiprogresistă. UDMR, cu toată apropierea de FIDESZ (dreapta), tranzacționează cu dibăcie în zona stângii guvernamentale de la București.
Cealaltă tabără, autoproclamată „suveranistă”, caută scheme ideologice de dreapta în spatele discursurilor pașoptiste, împănându-le uneori cu arome dacice. Atacă într-o zonă a principiilor naționaliste, dar politica este o chestiune pragmatică, în care partidele caută să câștige puterea, inclusiv președinția, nu să își facă singure statui solemne.
Cele două tabere se urăsc din toată inima.
Văzându-le cum se manifestă – în media, pe rețele de socializare, pe site-uri de idei sau în stradă – e clar că se urăsc din toată inima. Și e clar că ambele tabere sunt nefericite. Diferența fundamentală dintre cele două este dată de poziția de putere a stângii față de statutul de opozanți ai celor de dreapta.
Primii au anulat un rând de alegeri prezidențiale fără să producă vreo dovadă că acele alegeri au fost ilegale. Au plantat la Cotroceni un președinte năuc, care plimbă prin lume un raport care nu conține dovezi despre ilegalitatea acelor alegeri. Au dezvoltat un sistem de propagandă prin influenceri și jurnaliști prin care încearcă să acopere deficitul de încredere în puterea care a izbutit să ne aducă pe toți la sapă de lemn.
Ce caută Eminescu pe pancarte?
Oponenții sunt lipsiți de forță ideologică reală. Eminescu este fundamental pentru cultura română, dar plasarea poetului pe pancarte la mitinguri nu înseamnă nimic. Felul în care ne conduc domnii de la Cotroceni sau din Palatul Victoria ar putea fi izvor de motive pentru o forță de opoziție politică reală. E drept, legea Vexler e o stupizenie, dar măsurile luate de tandemnul Nicușor Dan – Ilie Bolojan sunt mult mai nenorocite decât baletul de vorbe al îndoielnicului deputat Vexler. Ar fi loc suficient de opoziție reală.
România nu are proiect de țară. Nu are nicio direcție. Puterea și opoziția vând iluzii, iar dacă am putea vorbi despre stima de sine a unei țări, am constata că stima de sine a României este foarte jos. Și despre democrație devine complicat să vorbim. Și despre întoarcerea acasă a Basarabiei. Dar și despre cultură și școală sau despre dezvoltarea economică a țării e complicat să stabilim ceva.
Am văzut pe internet câteva imagini de la mitingul de ieri din Capitală.
Și am văzut un personaj cu motocicletă care a oprit în spatele liniei de jandarmi și a proiectat pe clădirile din jur mesajul: „Marș la Moscova!”. Și m-am întrebat: cine e fericit să vadă mesajul acesta în centrul Bucureștilor? Românii prezenți la miting? Nu. Românii care îi disprețuiesc pe cei prezenți la miting? Nu cred, poate au simțit un fel de satisfacție infantilă, dar atât. Jandarmii care l-au lăsat pe individ să-și arate disprețul proiectând textul pe clădiri? Nu, ei doar execută niște ordine.
Cred că Moscova e din ce în ce mai fericită să vadă România îngenuncheată din interior. Azi, când lumea se răsucește în toate felurile, România e victima propriei sale scheme de funcționare. Nu e nevoie de nicio dronă ca Moscova să ne dea pe toți cu capul de pereții modernității.
Foto generată cu chatgpt.com