În ziua de 13 februarie 1970, la Brașov, un tânăr de doar 29 de ani, originar din comuna Aita Mare își turna pe corp benzină și-și dădea foc în fața sediului organizației județene a Partidului Comunist Român, în semn de protest față de dictatura comunistă din România. Tânărul era Márton Moyses și se afla de mulți ani în vizorul Securității. El se stingea din viață după trei luni, în ziua de 15 mai, în Spitalul Orășenesc Baraolt. Pe 25 octombrie, o zi frumoasă și blândă de toamnă, la Aita Mare, a avut loc un eveniment special în memoria sa.
Monumentul „torțelor vii”
Câteva zeci de persoane s-au adunat sâmbătă la Aita Mare pentru a dezveli un monument în memoria lui Márton Moyses, dar și a celorlalți 20 de oameni din Europa de Est care au protestat, dându-și foc, împotriva comunismului. „Torțe vii” li s-a spus. Iar curajul și sacrificiul lor sunt marcate în țările lor, în locurile în care au recurs la gestul suprem. Oameni care au ales să își dea viața decât să accepte totalitarismul. De-acum, numele lor pot fi citite și la intrarea în biserica fortificată unitariană din comună.
La evenimentul de la Aita Mare au participat mulți istorici și membri ai Asociației Foștilor Deținuți Politici, profesori, oameni din comunitate, studenți.
„Din păcate, numele lui Márton Moyses este prea puțin cunoscut în România, sperăm ca de acum înainte acest lucru să se schimbe. Astfel de locuri, cum e casa lui din Aita Mare, sunt locuri memoriale, cu încărcătură simbolică. Și ele trebuie puse în valoare. Pentru că în acest fel nu lăsăm istoria să moară. Casa în care a crescut Márton Moyses de aici din Aita Mare ar fi frumos să devină Casă Memorială, un loc care să fie vizitat și din care să se afle despre el și despre comunism”, a spus istoricul Cosmin Budeancă, vicepreședinte al Fundației Culturale „Memoria”.
Dr. Ioana Boca, istoric, director executiv al Fundației Academia Civică – Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, Sighetu Marmației, a spus, la rândul ei, că „avem nevoie să știm cine sunt cei care au luptat pentru libertate în timpul regimului comunist. Pentru că au fost lecții de istorie și de umanitate”.
Un spirit viu
Istoricul Levente Benkő și-a dedicat o mare parte din activitatea sa din ultimii ani cercetăriilor despre Márton Moyses. A stat de vorbă cu zeci de persoane, a căutat documente în arhive și l-a așezat acolo unde îi e locul: printre eroii anticomuniști ai Europei Centrale și de Est.
„N-a avut nicio șansă. A fost respins peste tot”, a spus Levente Benkő la prelegerea pe care a ținut-o sâmbătă la Centrul cultural din Aita Mare. A vorbit cu emoție despre Moyses, ca despre un prieten drag. Un prieten curajos, pe care l-a admirat mereu. Îi cunoaște toată viața, a spus povești din copilărie, aflate de la sora lui Moyses, Eva. Un exemplu: cu copiii de pe uliță scriau și aruncau pe străzi „manifeste” ca: „Să se termine odată cu dominația sovietică!”, „De ce nu sunt bune mașinile dacă nu sunt rusești?”, „Or da vacile de Costroma mult lapte, dar la noi mor de foame!”. Altă dată Márton Moyses afirma, vizavi de conducătorii din acele vremuri: „Auzi tu, Sanyi? Ăștia nu sunt comuniști! Eu sunt comunist adevărat, pentru că eu vreau să fac un bine poporului!”
„Când a început Revoluția din Ungaria, în 1956, aflaseră și ei, elevii de la liceul din Baraolt unde învăța și Márton Moyses, despre ce se întâmpla la Budapesta. Profesorii și elevii din clasele mai mari au fost convocați, pentru a li se <<explica>> evenimentele. Activiștii de partid încercau să le spună – într-un mod total fals și denaturat – cum că <<elemente huliganice au provocat dezordine, au spart vitrine pe străzile Budapestei, dar forțele de ordine, împreună cu trupele sovietice, cantonate în Ungaria, restabilesc liniștea și ordinea publică>>. La un moment dat, Márton Moyses s-a ridicat și, spre stupoarea tuturor, a întrebat: <<De ce nu ne spuneți adevărul? De ce nu ne spuneți, că la Budapesta este revoluție? >>, a povestit Levente Benkő.
Au fost multe momente în decursul vieții sale când Moyses s-a revoltat și a și făcut ceva în acest sens. Fie că scria, fie că lua atitudine. Motiv pentru care a intrat în vizorul securității și s-au găsit destui care să dea informații despre el… În cele din urmă, a fost și condamnat, pe când era student la Cluj, la Facultatea de Litere, pentru „uneltire contra orânduirii sociale”. După ce a ieșit din închisoare, a găsit de lucru doar la cooperativa de producție, fiind respins peste tot. A vrut mai mult… A cerut reabilitarea, de la tribunal, și chiar a obținut-o. Numai că ea a ajuns prin poștă la 10 zile după ce își dăduse deja foc la Brașov, în fața organizației județene a Partidului Comunist Român. Nu înainte de a scrie câteva rânduri: „S-a terminat. Nu mai vreau să trăiesc nicio clipă în țara în care oamenii Securității comit crime după crime”.
Levente Benkő a reușit că creioneze un portret al unui spirit viu, însetat de adevăr. Și care, cumva, nu avea cum să își găsească un loc într-o lume uniformizată și cu oameni docili, cum era societatea comunistă. Cert e că toate aceste eforturi ale istoricilor nu rămân la stadiul de prelegeri într-o comună. Piesă cu piesă, ei refac istoria, și aceste eforturi devin studii, cărți, filme sau monumente. Iar chipurile de eroi devin simboluri, așa cum trebuie.