…Era în primăvara lui 1990. Veneam de la redacția „României libere“ cu mașina unui coleg. M-a lăsat undeva în dreptul Cinematografului Patria. Am luat-o pe jos spre Piața Universității. Pe iarba din fața Teatrului Național erau corturile cu greviștii foamei. Era seară, Piața se umplea de oamenii care veneau de la serviciu, de tineri, de familii care își țineau copiii de mână. Din difuzoarele de pe balconul Universității se auzeau cântecele lui Cristian Pațurcă.
Golan la puterea a treia
La o măsuță pliantă, două tinere, studente, cred, făceau ecusoane de carton pe care scriau cu marker cuvântul “Golan”. M-am așezat la rând și, când am ajuns în fața lor, am cerut și eu un ecuson. Și am întrebat, ca jurnalistul, câte ecusoane au scris în ziua aceea. N-au știut să îmi zică exact, dar m-au întrebat cine sunt și de ce vreau să știu. Le-am spus că sunt de la „România liberă“. Și atunci au luat un ecuson, au scris pe el cu majuscule “Golan”, au pus cuvântul între paranteze și au scris un 3 mic deasupra parantezei din dreapta. Eram Golan la puterea a treia.
Mineriada a fost bine pregătită
Pe 14 iunie 1990, veniți cu o dubă a poliției, un grup amestecat de mineri și polițiști m-a căutat acasă. Au bătut cu pumnii în ușa apartamentului în care locuiam. Eu eram la Timișoara, nu eram acasă. Vecinii au ieșit și le-au spus minerilor și polițiștilor că toată lumea fugise la prima oră a dimineții.
Aveam câțiva prieteni mineri din Petrila. Scrisesem despre ei și despre condițiile grele în care lucrau. Despre gustul cărbunelui… Când au coborât din tren la Gara Băneasa, au sunat la mine acasă. Le-au spus celor de acasă că au primit o listă de nume și adresele de acasă ale celor de pe listă. Să plec de acasă, că e și numele meu acolo… Mineriada era o operațiune minuțios pregătită.
Mai bine Golan
„Mai bine haimana decât trădător, / Mai bine huligan decât dictator / Mai bine Golan decât activist, / Mai bine mort decât comunist!” Acesta era cântecul, acesta era leit-motivul. Acesta era sensul. Starea de spirit de atunci, comuniunea, efervescența și bucuria din Piața Universității au făcut ca oamenii aceia să dea naștere unui fenomen de o mare însemnătate pentru istoria unui neam chinuit.
Poate că nu toată lumea a văzut lucrurile așa cum le-am văzut eu. Dar știu, pentru că am fost acolo, în Zona Liberă de neocomunism, că toți ceilalți, prezenți în fiecare zi sau doar vizitatori vremelnici, au simțit și au înțeles ce se întâmplă.
Subiectul a fost și în presă împărțit în două.
Unii jurnaliști și publiciști au iubit Piața și au înțeles-o. Alții au urât-o. Eu am să aleg întotdeauna pe Mihai Creangă, Ana Blandiana sau Petre Mihai Băcanu și niciodată pe Cristian Tudor Popescu.
Seara târziu, spre noapte, miile de oameni învingeau întunericul cu lumânări aprinse. Lumini plăpânde în memoria morților și lumini ale unei renașteri al cărei moment părea că venise… Dar a venit Mineriada.
Peste douăzeci de mii de mineri au invadat Bucureștii!
Erau ajutați de polițiști și de ofițeri de informații. Bine organizați, ca niște trupe militare, au invadat Capitala cu bâte, lanțuri, topoare, drugi de fier și au înăbușit în sânge miracolul care a rămas în istorie sub numele Piața Universității.
Mineriada în cifre
3.500 de oameni bătuți, 1.024 de arestări ilegale, 746 de răniți, 6 morți (conform statisticilor oficiale) sau 130 de morți (cifră neoficială), dar și 6 violuri înregistrate oficial. La Cimitirul Străulești 2 au fost îngropați 128 de morți, mulți având scris pe cruce „neidentificat – iunie 1990“.
Au fost trase 1.466 de gloanțe. Cine avea arme? Doar armata, poliția și serviciile de informații. Ancheta asupra acestor evenimente nu a fost niciodată finalizată în mod real. Cine a făcut „lista neagră” și de unde au avut „minerii cei buni” adresele de acasă ale oamenilor de pe această listă?
Cine au fost civilii care le-au dat-o în tren? De ce au venit polițiști în uniformă, cu mașină cu însemnele poliției, însoțiți de mineri, acasă la mine și la toți ceilalți?
Presa liberă de atunci a răspuns la unele întrebări. La altele, nu a răspuns nimeni…