Tibor Aros e meșter dulgher de la 16 ani. E singurul din zonă care mai cioplește azi bușteanul cu barda ca să facă din el „țigle de lemn”. Opere de artă, după unii.
Mergi în Ghelința până aproape de capăt ca să ajungi la atelierul lui Tibor Aros.
Ne așteaptă un pic agitat. I se pare cumva curios că cineva se interesează de un meșter… O întrebare părea că îi joacă în ochi, dar n-o rostește: Ce ar putea spune el, care să fie de interes? E un simplu meșter…
Bucuros totuși, nu știe ce să ne arate mai întâi. Era pregătit cu piesele importante, dar și cu o mică demonstrație. Un desen cu creionul pe o bucată din lemn ne indică o viitoare coadă de topor. Cu barda și apoi cu cuțitoaia, bucata de lemn ia forma rotundă cunoscută… Dar barda și cuțitoaia nu merg singure. Sunt ținute și împinse cu forță. Rând pe rând, cârlionți din lemn cad pe podea.
„Meseria asta te consumă” spune Tibor. Au început să-l doară mâinile, spatele. Stă cu sticla de ceai pe masă și mai bea, când și când, din ea. Ceai de plante medicinale.
Are adunate în micul atelier multe lucruri…
Topoare de tăietori de lemne, toporiști de măcelari, seceri, țapine. O drujbă rusească și un tablou cu tatăl său în tinerețe, pe perete, lângă o mulțime de unelte agățate în cuie. Toate sunt … vechi. Dar asta e lumea lui Tibor.
„Am început să lucrez de la 16 ani, cu unchii mei. Ei au făcut șindrilă pentru toate casele din Ghelința, pe vremuri, prin anii 50. Mi-a plăcut. Să lucrezi cu lemnul nu presupune școală, ci dragoste. Trebuie să iubești ceea ce faci. Și eu am iubit mereu munca asta cu lemnul”.
Clienți pentru șindrilă nu prea mai sunt.
Diverse modele noi de tablă le iau ochii cumpărătorilor. Cine mai stă să caute un meșter în te miri ce sat? Să stai apoi după el până îți face câteva mii de bucăți de lemn pentru acoperiș? Nu mai are nimeni răbdarea asta. Doar străinii care își iau case pe la noi, prin munți. Sau muzeele și bisericile.
„Azi e un lux să ai șindrilă pe casă”, spune Tibor. „Lemnul e scump, munca e grea. N-are cine s-o mai facă.”
El e ultimul meșter șindrilar din secuime.
Mai e unul în Vrancea, unul prin Suceava, altul în Apuseni. Pe ici pe colo, câte un entuziast organizează cursuri pentru cei care vor să învețe meșteșugul. Se duc câțiva, li se pare „cool” să dai cu barda, să lucrezi cu cuțitoaia. Apoi se întorc la viețile lor…
Șindrila nu se face oricum și nu din orice lemn, ne explică Tibor. Trebuie să fie lemn fără noduri, trebuie să tai pe fibră. La ploaie, apa se scurge de-a lungul fibrei. Altfel, lemnul se îmbibă de apă și putrezește.
„Se taie bușteanul în dimensiuni de 50 -70 cm. Acestea se sparg în sferturi, din care se scot fâşii. 10-20 bucăţi, în funcţie de grosimea sfertului. Fâşiile se prelucrează pe fibră cu cuţitoaia, pe capra de tras şindrilă. Apoi se păstrează în grămezi, până la folosire”.
Pentru cine e șindrila? Pentru cei care iubesc tradiția și vor s-o păstreze. Și pentru cei care iubesc frumosul. Câți astfel de oameni mai sunt? Iată o întrebare…
Mic atelier de fierar
Tibor Aros are în curte și un mic atelier de fierărie. Toate uneltele și le-a făcut singur. Are un cuptor special, are clești, mănuși, tot ce trebuie. Face și cuțitoaie, și topoare, și țapine. Mai și colecționează piese vechi din fier. Cum ar fi niște suporți cu colți care se fixau pe încălțări, să nu aluneci iarna pe gheață. Se uită la ele cu admirație. Nouă ni se par niște vechituri, dar el vede cu totul altceva: pasiunea celui care le-a făcut, utilitatea, rezistența, istețimea celor de demult și simțul lor practic. Calitățile unui meșter.
Un cățel cuminte îi ține de urât. Tibor are o gospodărie frumoasă în Ghelința. Soția lui lucrează în Sfântu Gheorghe, face naveta. Iar fiica s-a căsătorit, e la casa ei. Înconjurat de „vechiturile” lui, meșterește toată ziua în cele două ateliere. Cu siguranță îl vom găsi acolo și anul viitor, și peste doi ani, și peste trei. Pentru că unele lucruri nu se schimbă.
