În prima zi, le-am vorbit studenților din Maroc despre mecanismele pieței libere, despre capitalul natural și alte asemenea. Am pus cele câteva priviri indiferente pe seama necunoașteri limbi engleze. Dar era altceva: ei locuiesc într-o altă cultură, neglobalistă, în care e loc și pentru forme cooperatiste. Sună cunoscut? Se numește distributism și din cauza lui a început războiul civil din Spania (ca să-l facă „bau-bau”, l-au numit anarhism, pentru că a atacat și biserica).
Primăvara arabă s-a amânat pentru mult timp
Firma ce ne-a plimbat două zile până în buza Saharei ne-a organizat toate mesele la restaurante ale cooperativei femelilor berbere, ce țes covoare și produc ulei de argan. Pentru a nu fi nevoite să migreze spre oraș. Încurajarea cooperativelor a fost o mișcare politică magistrală a guvernului din Maroc. A pus Statele Unite în fața unui situații în care nu mai puteau veni cu schema lor de joc: drepturile minorităților și în special al femeilor. Așa că, în loc să finanțeze ONG-uri pe teme sociale, USAID a sprijinit direct cooperativele femeilor. Până prin 2019, se pare.
Și uite așa, Maroc a fost singura țară din nordul Africii care nu a „beneficiat” de o primăvară arabă. Asta le mai lipsea, după ce că nu a mai plouat de șapte ani. Iar despre drepturilor altor minorități nu cred că se vorbi prea curând în lumea arabă. Pentru că e mult mai normală la cap.
În Maroc înțelegi altfel geologia, geografia și istoria.
Maurii și berberii au mai jucat de-a lungul istoriei o carte înțeleaptă: aceea a retragerii din Spania cu evrei cu tot, dacă Reconquista s-a dorit să fie atât de purificatoare. „Cu noi ați venit, cu noi mergeți înapoi, nu vă lăsăm de izbeliște”. Într-un Kazbah, casa tradițională a zonei, la fiecare patru familii de berberi locuia și o familie de evrei. În situl UNESCO de la Aït Benhaddou există și acum o sinagogă funcțională.
Din punct de vedere termodinamic, kazbahul este un coș uriaș, pătrat în secțiune, în fiecare colț având câte un „turn” mai mic, în care locuiau cele patru familii. Adică nu un duplex, ci un quatruplex. „Turnul” principal este un fel de coș de răcire, ce face suportabilă căldura din fiecare din cele patru case. Zidul are un nucleu de argilă, ce este acoperit la exterior de un pământ amestecat cu paie, așa cum se făceau la noi chirpicii. Tencuielile interioare și exterioare se refăceau periodic, cu lăsând mici găuri de aerisire a miezului. Kazbahul din prima fotografie datează din secolul XI. Al doilea e mai recent și este locuit. Pe aceeași idee sunt construite și casele din interiorul medinelor, adică al centrelor istorice. Mare parte din ele sunt transformate în case de oaspeți, numite riad.
Petrolul…
Lucrurile s-au stabilizat prea bine în zonă așa că a trebuit ca perfidul Albion să-și bage coada pentru a alimenta trufia și neiertarea, comune ambelor religii monoteiste. Explicabil și normal: cum să ajungi la petrol dacă nu-i pui pe cei ce stau pe el să se bată? Între ei.
Pentru Maroc, de vină ar fi peisajul foarte tânăr și distribuția total aiurea a precipitațiilor. Deși ramura sudică a Munților Atlas e formată din tot felul de șișturi, lipsa alternanței îngheț-dezgheț împiedică dezagregarea rocilor respective.
Marea surpriză a fost să văd niște martori de eroziune (așa li se spune în geologie gogoloaielor ce apar, netam-nisam, în mijlocul unor platouri) ce seamănă foarte mult cu munții din iconografia ortodoxă. O simplă coincidență? Să nu uităm că grecii au colonizat primii zona. Alfabetul lor l-a inspirat și pe al berberilor.
Un pod nu doar unește două maluri, dar este și formă de a spera.
Pentru marocani, munții Atlas, mai ales ramura dinspre Sahara, sunt un adevărat Zid al Plângerii. Deși în zona foarte înaltă plouă și ninge de două mai mult decât la noi, toată apa se evaporă rapid, din cauza căldurii și în lipsa unui strat cât de subțire de sol. Sute de mii de hectare de piatră seacă. Lor li se potrivește cel mai bine ceea ce spunea Noica despre evrei, în cele șase maladii ale spiritului: au avut doar două opțiuni – să plângă la zid, sau să meargă înainte, cu zid cu tot. Și asta fac marocanii.
Lecția deșertului…
Sadoveanu spunea că muntele transformă totul la genul proxim. Te apropie de esența lucrurilor. Mâncarea devine hrană, casa devine adăpost. Și deșertul, la fel. Nu degeaba izolarea în pustie a fost opțiunea atâtor sfinți și sfinte, dintre care cea mai cunoscută e Maria Egipteanca.
În deșert trebuie să aștepți stelele. Să fii un Mic Prinț. E un elementar exercițiu de smerenie pe care îl poți face, indiferent de cât de mult crezi sau în cine crezi. Contemplarea astrelor e cel mai vechi și cel mai simplu exercițiu spiritual, pentru că pune problema destinului într-un mod accesibil tuturor.
Pentru berberi, orientarea după stele făcea diferența între viață și moarte. Fereastra de timp în care sunt vizibile este mică așa că cei ce practică așa ceva au și exercițiul răbdări – o altă virtute uitată în așa-zisa lume civilizată.
Economie la firul ierbii.
În Maroc se vând încă țigări la bucată și se joacă Bingo. Ce lipsește, pentru a fi România anilor 90, este alba-neagra. Economia e greu de fiscalizat. Dar e treaba lor.
În lumea arabă comerțul, informal, e mai degrabă un mod de a relaționa decât un act comercial. După aproape 20 ani de predat economie, har Domnului, am învățat și eu să fac o negociere. Cu mintea prinsă în tiparele din școală, mi se părea că a negocia orice e o formă de lăcomie și nimic altceva. Cel ce cere e hoț, iar cel ce acceptă e fraier. A doua teză e adevărată, fără discuție, dar depinde de context.
În Marrakesh am învățat – după ce am rămas fără prea mulți bani cash – că orice vânzare este o licitație olandeză: începe de la un preț foarte mare, care coboară treptat, până este acceptat. În care intri sau nu, e opțiunea ta. Îl refuzi pe unul că-ți cere prea mult, îl refuzi pe al doilea, dar la un moment dat trebuie să începi să negociezi.
Și, contrar temerilor mele, am văzut că vânzătorul, deși a cerut inițial dublu, e fericit și cu jumătatea de preț la care s-a ajuns în final. A negocia orice nu mi se mai pare o formă de neseriozitate, ci un exercițiu ludic. Așa e când te apropii de pensie.
Și cam toate ofertele care ți se fac în Maroc sunt la preț dublu.
Ca să ai spațiu de negociere. Spațiul ăsta mi se părea o chestie mai mult teoretică dar nu e deloc așa. Cum rămâne cu ein man, ein wort? Se aplică, dar după negociere. Adică, fără acte adiționale.
În politică – și asta am văzut la FAO – negocierea e diabolică, pentru că toți practică negocierea în lanț. Aprob propunerea ta, dacă și tu o vei aproba pe a mea, la următoarea tură. Care propunere s-ar putea să nu aibă absolut nicio legătură cu tema inițială. Dar te ții de ea, că așa ai promis. Așa ajungem să avem politici, mai mult sau mai puțin publice, total aiurea. Deci nefiscalizarea celor ce vând țigări la bucată e răul cel mai mic.
Bio-economia, o poveste altfel decât o știm.
Comparativ cu ce fac marocanii, de mii de ani, toată trăncăneala europeană despre economia circulară e doar o cârpă, prea ipocrită pentru a șterge cu ea copitele unei cămile. Într-un singur loc mi s-a pus pe farfuria ceștii de cafea un bețișor de plastic. Peste tot bețișoare de lemn (din care nu prea au), tacâmuri din metal și vase din ceramică. În sate nu am văzut peturi aruncate aiurea. Nu am văzut nicio chinezărie, la niciun vânzător de pe marginea drumului. Multă ceramică, cu diverse utilizări.
Pâinea rămasă neconsumată la câmpie merge la munte să hrănească cămilele. Am vizitat tăbăcării, atât maure cât și berbere. Peste tot aceeași tehnologie: fără nimic chimic, nici în rețeta de tăbăcire, nici în cea de vopsire. Doar că prelucrarea completă a unei piei durează o lună.
Spre Sahara, unde apa necesară curmalilor e scoasă de la 50 m, au apărut sporadic panouri solare pentru pomparea acesteia. Semn bun… Dar nu îndeajuns. În gara din Marrakesh vezi în timp real cât produc panourile solare.
Arta, alta decât aceea a covoarelor.
Dacă a rămas ceva nealterat (nu în sens peiorativ!) în acest melanj numit cultura marocană, raportat la sursa originară, acest ceva este muzica nord-africană. Ritmul muzicii primordiale a fost, în fond, nu doar un mijloc de comunicare și o primă încercare de măsurare a timpului.
Africanii nu pun prea mare preț pe melos, cât pe ritm. Având o scară muzicală pentatonică (ca și chinezii), s-au trezit că nu le ies totdeauna la fel cele două lipsă și uite așa a apărut bluesul. Muzeul de Marrakesh are colecție destul de bogată de instrumente vechi, dar ei nu vând (încă) și muzică africană autentică. Am încercat să vizitez muzeul Yieves Saint Laurent. Am renunțat, pentru că am ajuns prea târziu, subestimând timpul necesar vizitării întregului așezământ (vreo 4 ore). În preajma muzeului simți eleganța pariziană, adaptată însă locului.
Câteva sfaturi finale dacă mergeți în Maroc.
Indiferent când mergeți în Maroc, programați-vă cât mai multe, din timp. Turismul e prima industrie a țării. Există și posibilitatea descărcării unor hărți, pentru a fi utilizate off-line de google maps.
Dacă cineva de pe stradă se oferă să vă conducă într-un loc, cu siguranță nu o face gratis. Vă puteți aștepta la 5 € pentru colectivitatea femeilor, 5 € pentru soacră și alți 5 € pentru copii. Asta nu înseamnă că vă va duce în locuri dubioase. Eu așa am descoperit Medina din Tetouan (sit UNESCO) și tăbăcăriile din mijlocul Marrakesh-ului. Unde, să ți mai taie din miros, ești întâmpinat cu un mic buchet de mentă. Apoi ești dus într-un atelier, doar-doar vei cumpăra ceva.
Diverse agenții organizează excursii tematice în fiecare oraș, formând grupuri în funcție de limba în care se dorește traducerea. Sunt bine organizați. În orașele mai mici toate tarifele sunt mai mici, mai ales la taxiuri. Pentru Sahara, versiunea de 3 zile e optimă din toate punctele de vedere.
Fotografiile din text aparțin autorului.
