spot_img
spot_img
spot_img

Bomba de la statuie și gustul amar al pietrelor

La 5 iunie 1984, o bombă plasată la statuia lui Mihai Viteazul a explodat și a ucis un copil de 12 ani.

Articole similare

Dacă urci treptele din centru spre casa de cultură în Sfântu Gheorghe, în stânga ai un grup statuar dominat de statuia călare a lui Mihai Viteazul. În dreapta, puțin mai sus, ai un mic ansamblu de sculpturi negre. O lalea de piatră neagră care se deșiră în bucăți tot mai mici… Petale sau aripi, cum vede fiecare.

La 5 iunie 1984, o bombă plasată la statuia lui Mihai Viteazul a explodat și a ucis un copil de 12 ani.

Atât avea Vaszi János, 12 ani. A fost singura victimă. Explozia i-a împrăștiat trupul în jurul grupului statuar. A spart geamuri, a fărâmat pavajul și a speriat și uimit orașul. Securitatea a pornit o anchetă amplă, coordonată de la București. Activiști de partid și ofițeri din structurile represive locale au fost schimbați. Atmosfera era dominată de teamă.

Oricât de mult a strâns șurubul și oricâtă presiune a pus pe oameni, securitatea nu a aflat cine a pus bomba. Singurul lucru care s-a aflat a fost că bomba era, de fapt, un dispozitiv exploziv artizanal care trebuia declanșat de un ceas deșteptător.

Cine a făcut-o? De ce? Dosarul anchetei e clasificat.

Poate cineva a avut interesul să provoace o reacție dură din partea securității împotriva comunității maghiare – o provocare care a scăpat de sub control. Poate era cineva supărat pe statuia lui Mihai Viteazul. Istoria predată în școală atunci îl înfățișa ca pe un prim unificator al provinciilor române. Sau poate a fost un gest teribilist sau o acțiune a unui psihopat. Oricine se poate gândi la orice câtă vreme adevărul nu e cunoscut.

Un copil a fost ucis, acesta este singurul adevăr, iar fărâmele corpului său au fost refăcute, simbolic, din piatră neagră. Și au fost puse acolo unde bomba l-a sfârtecat…

Iertarea are un gust amar.

Era frig afară, restaurantul Sugas încă nu intrase în renovare. Beam o cafea cu Váry O. Péter, jurnalist la Háromszék. A scris despre povestea aceasta și a fost printre cei care au determinat așezarea pietrelor negre.

„Asasinarea lui a fost lipsită de sens: la cinci ani de la moartea sa, sistemul s-a prăbușit, lăsând în urmă nenumărate moșteniri pe care ultimele trei decenii nu s-au dovedit a fi suficiente pentru a le soluționa. Cu monumentul In memoriam Vaszi Jánoska, nu mai putem oferi vreo satisfacție mamei, care a purtat doliu după pierderea copilului până la moartea ei. Sau tatălui îndurerat. Dar putem conștientiza generațiile viitoare: chiar dacă istoria se va repeta, o tragedie precum cea a lui Vaszi János nu trebuie să se mai repete”, a scris el.

L-am întrebat pe Péter dacă putem ierta și dacă ne putem ierta pe noi înșine, martori și trăitori tăcuți și lipsiți de curaj ai unor vremuri care încă se mai agață de hainele noastre. „Doar dacă iertăm putem merge mai departe!”, a răspuns.

Dacă privești spre centrul orașului de la statuia dedicată lui Vaszi Jánoska, vezi parcul mare, clădirile monumentale unde sunt sunt acum Prefectura și Consiliul Județean (fostele sedii ale partidului comunist), spațiul larg pietonal din fața lor și mai departe, în față, clădirea teatrului Tamási Áron. Orașul e viu.

Dacă te întorci și urci dealul, ai Cimitirul Catolic în stânga și Cimitirul Ortodox ceva mai sus, în dreapta. Sus, jos, dreapta, stânga. Sau sus, jos, stânga, dreapta. Ca un semn al crucii.

Străzi, clădiri, case, cimitire care sunt de demult acolo. Și simți asta. Iar pietrele negre și lucioase și reci ale unei lalele deșirate îți arată că nu poți merge mai departe fără să cauți sensul fiecărei zile. Fără să ierți. Fără să urci…

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Mai multe articole