Pe 12 iunie a fost lansat, la Muzeul Național Secuiesc, cel de-al doilea volum al albumului „Meșteșuguri populare tradiționale” al etnografului István Kinda. Acesta ne-a acordat un interviu în care ne-a oferit detalii despre aceste meșteșuguri și munca sa de cercetare.
Covasna45.ro: Spuneați la un momen dat, în prezentarea către public, că sunt meșteșuguri pe cale de dispariție. Care sunt acelea?
István Kinda: De fapt, aproape toate… Fiecare meșteșug mai are astăzi un meșter sau doi. De exemplu, pe cale de dispariție este arderea varului, care se practica în Vârghiș de veacuri. Bulgării de var se aduceau din stâncă și se ardeau în cuptor timp de 3 zile. Timp de 3 zile focul era menținut, era nevoie de o temperatură constantă. Ceea ce se produce azi industrial nu are aceeași finețe… La fel, pielăria este pe care le dispariție. Mai este un meșter în Întorsura Buzăului, unul în Baraolt. Mai e un altul, în vârstă, în Sfântu Gheorghe care mai lucrează. Dar dispar. Tinerii de azi nu vor să lucreze cu astfel de materii prime dure… Se întâmplă foarte rar ca fiul să vrea să preia atelierul familiei. Deci ne întrebăm de ce nu vor ucenici, dar iată că nici copiii meșterilor nu vor.
Munca de cercetare apare nu doar în albume, ci și pe site-ul mestersegek.ro. Aici găsim detalii despre fiecare meșteșug și o listă a celor care îl practică. De asemenea, răspunsurile la un chestionar.
De exemplu, iată întrebările și răspunsurile unui meșter pielar din Târgu Secuiesc:
- Ocupația originală: pielar
- De la cine a învățat meșteșugul: de la un alt meșter
- Când a început meseria: 1970
- Tipuri de produse: geantă, portofel, curea, breloc
- A avut vreun ucenic: nu
- Cât timp intenționează să continue meșteșugul: până la sfârșitul vieții”.
Covasna45.ro: Câți ani de muncă sunt în aceste volume?
István Kinda: Eu sunt în muzeu din 2005. Este o muncă fără oprire, să spun așa, de cercetare. Dar activitatea la aceste albume a început din 2013.
Covasna45.ro: Știm că nu sunteți de aici. Cum de ați început să faceți aceste cercetări legate de tradițiile locale, nefiind din județ?
István Kinda: Eu sunt din județul Mureș, de pe Valea Târnavei Mici. Vin dintr-o familie de tâmplari. Cunosc meșteșugul lemnului de la 5 ani, pentru că și tata, și mama și fratele meu s-au ocupat cu prelucrarea lemnului. Când am venit aici, am fost foarte mirat când am descoperit la Boroșneu Mare niște… piramide pe câmp. Care erau de fapt cuptoare de ars cărămidă. M-am întrebat ce se întâmplă? Și cum de mai există acești meșteri care în Occident au dispărut de sute de ani? Și așa am început…
Albumul, ca și site-ul, prezintă adevărate pagini de istorie locală, dar și povești personale ale meșterilor. Aflăm, de exemplu, că în Ghidfalău este Andrea Gal, născută în Ungaria și mutată aici în 2007, care a studiat ceramica și acum produce nenumărate vase, în atelierul ei. A „predat” tehnica ei și unei vecine, iar produsele și le vând în târguri. Ca și pielarul, și ea are de gând să lucreze „până la sfârșitul vieții”.
Covasna45.ro: Cum vedeți aceste sate, aceste comunități și aceste meșteșuguri peste 20 – 30 de ani?
István Kinda: Vor fi mai puțini meșteri, iar meșteșugurile vor fi concentrate în mici ateliere sau mici centre în care se vor aduna cei din orașe care vor să își umple timpul liber. Vor face săpunuri,vor lucra cu pâsla, vor face olărit. Deja se întâmplă acest lucru. Nu e chiar meșterul popular prin definiție și nu fac acest lucru pentru piață, ci pentru propria plăcere. Pentru că un meșter adevărat din asta trăiește.
Covasna45.ro: Ați povestit, în prezentarea dvs, și de un caz mai deosebit, cineva care a făcut săpun din melci…
István Kinda: Era o știre din 1942, din vremea războiului, când nu exista grăsime și un pantofar dintr-un sat de aici din zonă, din Bodoc, a „inventat” acest săpun făcut din apă minerală, zeamă de brad și melci. A fost un caz izolat. Dar arată cât de inventiv este omul când trebuie să supraviețuiască. Pentru că așa au supraviețuit și meșteșugurile, pentru că era nevoie de ele, de produse. Sunt întrebări pe care mi le-am pus și eu… De exemplu, pentru un muzeu, un obiect e considerat „tradițional” atunci când devine de patrimoniu, când are peste 50 de ani. Dar noi avem propriile noastre tradiții, chiar în familie, atunci când avem un anumit preparat, pe care îl facem de cinci ani, să zicem, pentru masa de Crăciun. Este o tradiție. Până la urmă… ajungem la concluzia că tradițională este nevoia, nu neapărat meștețugul sau unealta.
Merită să vedeți și site-ul lor. Pentru că nu este doar o bază de date despre uneltele şi tehnicile necesare practicării unor meşteşuguri tradiţionale, dar şi informații despre unde îi putem găsi astăzi pe meşteri, adică localitatea unde îşi au atelierele, datele de contact şi produsele lor. Dați click AICI.
