De Ziua Națională din acest an, președintele Nicușor Dan l-a decorat pe colonelul (r.) Ion Vasile Banu, veteran de război în vârstă de 107 ani, cu Ordinul Virtutea Militară în grad de Cavaler. Într-o postare pe Facebook, președintele ne spune că Ion Vasile Banu a intrat în armată la 21 de ani, a luptat pentru eliberarea Basarabiei în 1941 și la Cotul Donului în 1942. Nu ne spune dacă a luptat și după întoarcerea armelor… Fiecare cuvânt poate fi periculos, e important azi că veteranul a luptat contra Rusiei, nu și a Germaniei naziste.
„În acest an, aceasta este singura decorație conferită cu prilejul zilei de 1 Decembrie, un gest simbolic, prin care aducem un omagiu întregii generații de eroi care au scris cu sângele lor destinul țării noastre”, mai scrie, într-o veritabilă limbă de lemn, președintele.
Postarea se încheie cu două urări: „La mulți ani, România!” și „La mulți ani, români de pretutindeni!”
Pentru comunicare, oamenii politici apelează la specialiști. Ținuta, discursurile, comunicarea nonverbală – toate trec prin filtrul experților. Dar comunicarea pleacă de la „zestrea” de mărturisit. Ca să poți spune ceva, trebuie să ai ceva de spus! Comunicatorii nu pot construi fără materia primă furnizată de omul politic. Iar dacă omul politic nu are mare lucru de spus, comunicatorii produc texte de umplutură. Uneori, în minunata limbă de lemn a propagandei.
Frumos gestul pe care l-a făcut președintele, acela de a decora de Ziua Națională un veteran de război.
Adevărul este că nu soldații români au decis să meargă mai întâi cu Hitler, apoi cu Stalin. Așa că iată, președintele României poate decora azi un veteran care a luptat sub comanda lui Ion Antonescu.
Restul mesajului de Ziua Națională, cel în limbă de lemn, e de neînțeles. Cui servesc aceste cuvinte, ce transmit ele? Indiferență? Dezinteres? Nepricepere? Nu știu, dar nu reușesc să „citesc” în cheie pozitivă acele vorbe aruncate în postare. Mi se par la fel de triste ca „versurile” lui Adrian Păunescu…
Mă gândesc de ce a vrut Nicușor Dan să fie președintele României? Ce urme, ce mesaje și ce moștenire vrea să transmită? Cum vrea să fie văzut, înțeles, receptat? Cum se raportează la lumile din jurul său? Ce drum are de parcurs între ce a moștenit și ce lasă moștenire?
Sigur că nu poate nimeni să răspundă la aceste întrebări în locul președintelui. Dar sunt câteva lucruri pe care domnia-sa ar trebui să le știe deja, iar cel mai important dintre acestea este proiectul său de țară. Dacă îl are, atunci să-și concedieze comunicatorii, pentru că nu au știut să îl ajute să îl rostească. Dar dacă nu îl are!?…
Suntem, oare, din nou, prizonieri ai unei instituții (președintele este o instituție) care a ales, în anii de după Revoluție, doar să flirteze cu fișa postului?
Cel mai puternic instrument de comunicare al unui președinte este propria sa atitudine. Oare știe acest lucru președintele nostru? Oare știe cât de periculoase sunt adevărurile spuse doar pe jumătate?
În toți anii de la Revoluția din 1989, niciun președinte nu a vorbit limpede despre unirea Basarabiei cu România. Un neam nu poate sta amputat la nesfârșit, victimă a unei istorii nedrepte și condamnate în întreaga lume. Iar o urare de Ziua Națională către românii de pretutindeni nu ține loc de întoarcerea acasă a Basarabiei și nordului Bucovinei, oricâte like-uri ar avea. Iar 1 Decembrie, Ziua Națională a României, este Ziua Marii Uniri!
Foto: Grupul statuar „Căruța cu paiațe” (denumit și Caragealiana), instalat în fața Teatrului Național „I.L. Caragiale” din București. Ansamblu de 16 sculpturi realizate de Ioan Bolborea, reprezentând personaje cunoscute ale operelor lui Ion Luca Caragiale.