Confuzia dintre deținerea și exercitarea puterii ne ține la marginea civilizației

Între deținerea și exercitarea puterii există, în România, o diferență fundamentală. Motivul: maturitatea întru democrație a liderilor politici e măruntă. E drept, la conducerea statului ajung oameni care trec mai întâi printr-un proces electoral. Însă în contextul legilor noastre, alegerile sunt doar un pretext pentru promovarea unor oameni care nu au nicio legătură cu interesul public. Dimpotrivă.

Primii pași spre obținerea puterii se fac în interiorul partidului.

Candidaturile sunt pe liste. Listele de candidați sunt stabilite prin consultări interne și prin votul membrilor de partid. Procesul pare corect! Dar validarea listelor o fac liderii partidului. Care o pot modifica. Sau o pot determina. Puterea lor de a influența alcătuirea listei este foarte mare. Pe scurt, drumul spre obținerea puterii depinde de șefi mai mult decât de structura partidului. Iar șefii sunt sensibili la tot felul de stimuli – amor, bani, grade de rudenie. Astfel, pe locurile eligibile pentru consiliile locale, județene sau parlament ajung favoriții puterii din partid. Indiferent de partid.

Partidul își pierde astfel componentele de competență și democrație.

„Vârfurile” listei vor ajunge să fie reprezentanții noștri în stat. Dar dacă startul a fost viciat, e greu de presupus că acești „aleși” își vor descoperi pe parcurs apetența pentru democrație. Pentru că au ocupat postul printr-un abuz, vor funcționa constrânși de acest abuz. Faptul că se plimbă pe coridoarele puterii nu îi face nici competenți, nici liberi. Abuzul inițial îi face servitori credincioși ai liderului care i-a pus pe locuri eligibile pe listele electorale.

Acești „servitori” nu pot înțelege că exercitarea puterii se face exclusiv în interes public.

Și nici nu sunt interesați de creșterea calității actului lor de conducere. Principala lor preocupare este conservarea puterii prin supunere față de vârf. Așa au apărut baronii locali și liderii care nu pot fi înlocuiți niciodată, nicicum. Iar dacă la mijloc mai sunt și niște acte de corupție, complicitatea îi va liniști pe toți cei care au accesat scara puterii în acest fel.

Cu excepția lui Emil Constantinescu, toți președinții României au funcționat în aceeași schemă a „tătucului atotștiutor”.

Toți au avut schelete în dulap, iar ascensiunea lor a fost viciată încă de la începutul ei. Ion Iliescu – Revoluția din 1989, dar și funcțiile din PCR. Traian Băsescu – dosarul de la securitate. Klaus Iohannis – curtarea intensă a celor pe care îi atacă azi și care îi oferiseră funcții mari. Sub aceste „manevre” de accesare a puterii apar nenumărate alte „accesorii”, cum sunt corupția sau nepotismul.

Un lider coerent, curat și inteligent fuge de orice capcană a puterii absolute.

Ce e de făcut? Este evident faptul că sistemul politic din România are nevoie de o schimbare serioasă. Înțelegerea puterii ca instrument de creștere nu doar a prosperității oamenilor, ci și a libertății acestora, este obligatorie.

Anul viitor avem mai multe rânduri de alegeri. Nu se vede niciun partid care să se pregătească pentru vot schimbându-și schemele de lucru interne. Vom vota liste, vom vota, din nou, personaje construite în laboratoare. Și vom trăi, ca și până acum, într-o democrație aparentă, prizonieră a celor care dețin, cu adevărat, puterea. Și nu e corect!