Cei care am prins epoca Ceaușescu nu prea vrem să mai avem de-a face cu ea. Cele mai multe amintiri sunt triste, cu frig și foame, cu miliție și securitate. Cozi, propagandă, elita politică și intelectuală a țării distrusă în închisori. De ce ai vrea să te întorci acolo, chiar și pentru câteva ore?
Când auzi că o primărie face un astfel de muzeu, te întrebi dacă nu putea face altceva cu acei bani. Bani mulți, în cazul ăsta, milioane de euro. (Desigur, cea mai mare parte au fost fonduri europene).
„Obiectivul acestei investiții este de a contribui la dezvoltarea turismului cultural prin crearea muzeelor și memorialelor dedicate opresiunii și conflictelor”, scrie în Ghidul de finanțare.
Așadar erau fonduri destinate special acestui tip de proiect. NU se putea face altceva cu acei bani.
Puteai să îi iei și să faci ceva, sau îi lua altă primărie. Cei din Sfântu Gheorghe au vrut să salveze un corp din fosta fabrică de țigarete și să creeze acolo un muzeu care poate deveni o atracție turistică națională sau chiar internațională. Astfel încât, la un moment dat, să aducă și bani.
Am urmărit proiectul.
Știu că s-a lucrat mult, ani buni, la ceea ce vedem azi în Muzeul „Steaua Roșie”. Echipe de etnografi, graficieni, IT-iști, istorici. Plus constructori. Știu că s-au adunat piese „comuniste” din donații de la o mulțime de oameni.
Și credeam că muzeul înseamnă niște camere în care vedem acele piese.
A venit la inaugurare fostul președinte Emil Constantinescu. Așa că am mers să văd cum arată. Și nu mă așteptam să fie atât de interesant.
Întuneric și teamă
Muzeul te duce pe un traseu care e, de fapt, un univers concentraționar.
Este gândit special să îți insufle teamă, încă de la primii pași. Ai uneori senzația că te rătăcești, pentru că sunt mulți pereți, seamănă cu un labirint. Probabil asta e și ideea: ca și atunci, și aici trebuie să te simți neajutorat, stingher, inapt chiar. Ca să te „salveze” partidul și să îți arate „calea cea bună”. Din pereți se aud voci care par că strigă la tine, cum striga miliția dacă te vedea ziua pe stradă și te întreba de ce nu ești la muncă sau la școală. Vezi sârmă ghimpată, ca în orice sistem închis. Și un vagon ca de vite, dar pentru deținuți. O cutie din lemn unde era ținuți în izolare „dușmanii poporului”.
La intrare primești un card și din loc în loc ai un dispozitiv în care introduci cardul și vezi, ca pe o tabletă, diverse detalii. Meniul din închisoare, un exemplu. Adică pâine și apă, la prânz, în rest nimic.
Obiecte interesante
Cei care s-au ocupat de muzeu au gândit fiecare pas și au așezat fiecare obiect în funcție de epoca lui. Vezi pereți întregi cu „arhive” ale Securității, că doar făceau dosare peste dosare. Vezi o căruță cu sape și lopeți, din perioada Canalului Dunăre-Marea Neagră. O încăpere din gulagul sovietic. Adică o baracă în care erau înghesuiți pe paturi din lemn sute de condamnați… Într-un perete e o mică vitrină cu obiecte folosite de fosta securitate – aparat de ascultat ascuns într-un pachet de țigări, de exemplu.
Există și un tribunal, dar și un lift care te duce la subsol, unde e închisoarea. Ca să dubleze senzația de spaimă, creatorii muzeului au făcut acolo aerul mai rece.
La „era Ceaușescu” vedem o alimentară goală, sticlele de lapte și borcanele de iaurt pentru care se stătea la coadă… Un apartament mic, de bloc – acele „cutii de chibrituri” în care au fost aduși din sate la orașe muncitorii. Pick up-ul cu plăci și o mulțime de obiecte pe care pur și simplu e dureros să le privești dacă ai trăit în acea vreme.
Pentru că, vrei nu vrei, ți-amintești viața ta de atunci. Și da, parcă ne jucam mai mult, noi, copiii. Parcă prietenii părinților erau mai mulți. Bancurile erau mai faine ca azi, iar toate lucrurile din „Vest” pe care le vedeai rar și cu teamă erau mult mai bune ca cele de azi… Dar nu ai cum să vezi „doar” asta.
Vezi, practic, anii în care ai fost condamnat. Pentru că toată țara era o închisoare. Și da, te bucuri că „ai scăpat”, dar nu ai cum să nu te gândești la șansele pe care le-ai fi avut în libertate. Într-o țară „normală”.
Și totuși, ce a costat atât de mult?
Finanțarea prin PNRR a avut o destinație clară. Un muzeu al memoriei pentru care s-au alocat din fondurile UE 55,6 milioane de lei. La această sumă s-a adăugat și o contribuție din partea municipiului Sfântu Gheorghe.
Banii din PNRR au venit cu condiții: spațiul trebuie să aibă energie verde, să protejeze mediul, să aibă grijă la deșeuri, iar proiectul în sine trebuie să fie interactiv și să dispună de tehnologii noi.
Ceea ce se întâmplă.
Sigur că e spectaculos. Cum să atragi altfel tinerii?
Am căutat să aflu ce a costat atât de mult. Și fac o listă cu câteva dintre cheltuieli.
Consolidarea și refacerea clădirii. Au întărit fundația, au refăcut pereții, stâlpii. Cu fier beton și tot tacâmul. Una dintre cele mai mari cheltuieli.
Sunt peste 3 mii de metri pătrați de grafică tipărită.
Există o întreagă infrastructură digitală care nu se vede. De exemplu, acele display-uri pentru carduri care au costat o grămadă de bani.
Aparatele de proiecție. În jur de 40 – 50.000 de euro unul.
Pereții din sticlă securizată.
Toate materialele folosite – lemn, pânză, piatră, metal, carton, plastic.
Sisteme de iluminat.
Materialele video, sute de secvențe traduse în trei limbi. Sistemul audio.
Vagonul pentru deținuți… E o poveste cu el. Nu au reușit să obțină de la statul român, prin CFR, prin ANAF, prin orice instituție, un vagon de transport vite vechi, deși există. Așa că au cumpărat din Elveția. A costat și el ceva…
Și desigur, pe lângă materiale, a costat „mâna de lucru”.
Un consorțiu format din specialiști în design și proiectare din Gheorgheni, Brașov, Cluj sau Budapesta, alături de cercetători etnografi, a lucrat câțiva ani la proiect. Au adunat date, piese cu poveste, au creat imagini, sunete… Toți care au avut contract în acest proiect au emis facturi. Un exemplu: un grafician poate fi plătit și cu 30 de euro pe oră.
Pe scurt, un proiect mare și impresionant.
Sper să meargă adolescenții și tinerii să îl vadă și poate vor privi cu alți ochi atât generația părinților și bunicilor, cât și țara asta, în general. Și când vor vrea să mai spună că vor o țară ca afară poate se vor gândi o clipă că acele țări nu au avut 50 de ani de comunism.
Pentru program și bilete, intrați pe site-ul lor, AICI.
Și câteva imagini. Nu multe, ca să mergeți să vedeți cu ochii voștri.
